Luminoasa noapte polară

Iarna nu este anotimpul meu preferat. Frig, mult întuneric, prea multe straturi de haine, zăpadă sau zloată care blochează traficul…

Și totuși… timp de 4 zile magice, toate cele de mai sus nu m-au deranjat deloc pentru că zăpada, frigul și întunericul au făcut parte dintr-o poveste de iarnă absolut specială.

A fost ultima vacanță surpriză a anului:

Norvegia.

Mai fusesem acum 13 ani, dar atunci era vară (îmi amintesc, un august cu 7 grade dimineața) și lumină.

Acum am început tot cu Oslo – privit altfel după atâția ani. Mi l-am amintit, deși acum nu am mai repetat obiectivele de atunci. Am trecut din nou pe lângă Opera care parcă aluneca în mare, am trecut pe lângă Parlament dar acum am admirat luminile de Sărbători care încălzeau orașul la -10 grade.

Tot puțină lume pe străzi, dar vitrine strălucitoare, zăpadă puțină dar ninsoare blândă, case colorate pe străzi vechi dar impecabile.

Doar două opriri vreau să amintesc aici (pentru că eseul acesta nu este despre Oslo, de fapt):

-       biblioteca orașului de lângă Operă, în care am intrat doar ca să ne plimbăm puțin printre cărti, în care am văzut mulți oameni studioși (de toate vârstele) și în care am găsit chiar un stand mic de volume în limba română.

-       muzeul FRAM – muzeul omagiu adus lui Fridtjof Nansen, unul dintre eroii naționali ai țării. Fram nu este un urs polar, ci nava exploratorului cu care a călătorit pe apele Arctice și Antarctice. Chiar nava orginală este expusă acolo, cu machete și butaforii ce recrează viața navigatorilor cărora le-a fost casă mulți ani. Cu multe povești și explicații despre expeditii, cu istoria dramatică a cuceririi Polului Sud (de către un alt erou național norvegian – Roald Amundsen), cu Gjoa, o a doua navă reconditionată și poveștile voiajelor sale. O vizită minunată care mi-a readus în minte cărți citite în copilărie.

Oslo a fost o zi…. Frumoasă dar știam că mai urmează ceva. Și a fost … Tromso.

Nu auzisem înainte de acest orășel, l-am descoperit în aeroport înainte de zbor și am citit pe loc că e undeva departe, în nordul țării, cu 350 km dincolo de Cercul Polar (70°N latitudine nordică).

Wow! Un sat mai mare, m-am gândit (deși are cam 75000 locuitori) și Google mi l-a asociat instantaneu cu Aurora Boreală!  Deci acolo mergem!!

Ne-am așteptat să ajungem într-un aeroport micuț în mijlocul zăpezilor, un hambar poate cu câțiva angajați. Eroare! Sunt mai multe zboruri pe zi din Oslo (și nu numai) și aeroportul este mai mare decât oricare din cele din orașele noastre de provincie. Luminos, modern, cu magazine, cafenele, autobuze dese care te duc în oraș.

Iar orașul – o bijuterie! Decorat feeric de Crăciun, cu lumini calde (doar beculețe galbene) în aranjamente ordonate și odihnitoare, fără să clipească, cu stele în ferestre, și brăduți sau reni luminoși în curți.

Urbea ocupă practic o insulă dar se întinde și dincolo de ea. Îmbrăcată în zăpadă curată (nu, nu există zloată și noroi) și strălucind auriu în întuneric.

Am căutat repede să vad la ce oră răsare soarele (bănuiam că târziu). Și... nu răsare și nu apune! Am nimerit în mijlocul nopții polare (care durează aici aprox. între 21 nov și 21 ian) când soarele nu se ridică deasupra liniei orizontului.

Și totuși au puțină lumină.

Se mijește de ziuă pe la ora 9 iar după prânz, în jur de ora 2 (14.00) deja e noapte.

Ce senzație! E ciudat, e derutant – turiștilor le cam schimbă ritmul interior. Magazinele închid la ora 17, nu vând alcool. Am întrebat câțiva localnici cum trăiesc așa - sunt obișnuiți, nu par triști sau deprimați. Seara fac sport la sală sau socializează în localuri, citesc și își găsesc de lucru ca să nu între în apatie (deși am citit că podul principal ce leagă insula de continent a fost protejat de parapeți înalți pentru că era locul predilect al sinucigașilor)... așteptând vara și soarele de la miezul nopții.

Am vorbit cu ghizii turistici și am găsit tineri veniți din ... țările calde (Italia sau Grecia) care lucrează aici și sunt plini de viață.

Și... prima seară de Tromso – a însemnat prima aventură. Venisem să "vânăm" Luminile Nordului – și am sperat că le vom vedea. Este un fenomen natural, așa ca nicio agenție de turism nu îl poate garanta. Plătești o excursie cu un autocar care te duce în locuri în care probabilitatea să apară aurora este mai mare.

Câteva condiții obligatorii: să fii in nordul extrem (și noi eram, Tromso este la doar vreo 2000 km de Polul Nord), să fie iarnă, să fie cerul senin, să fie cât mai întuneric în jur și... să ai noroc.

Foarte pe scurt, Aurora boreală este un fenomen optic datorat interacțiunii particulelor de vânt solar (un flux de protoni și electroni, emis de atmosfera soarelui) cu atomi din atmosferă (oxigen sau azot) în zonele polilor magnetici al Pământului. Ciocnirile cu atomii de oxigen produc lumina verde și ea este cel mai des vizibilă. Sună foarte științific dar noi nu căutam cauza ci voiam să vedem efectul.

Am plecat seara, îmbrăcați bine și plini de speranță pentru că cerul era senin, înstelat și cu o lună aproape plină și foarte luminoasă (hmm, asta nu era prea bine).

Stelele păreau aproape și sclipeau, zapada imaculată sclipea și ea ... era frumos și pur și ne-am bucurat, dar... la o primă oprire și după o oră de așteptare în frig nu ni s-a arătat nimic... ne-am îmbarcat și am mers mai departe.

Și după încă vreo oră de mers am oprit iar, la marginea unei ape. Și aici s-a întâmplat minunea... s-au aprins Luminile Nordului.

Am observat pe cer niște forme gri, ca un fum. Ne-am scos mănușile din mâini, am scos telefoanele din buzunare și le-am pozat. Și imaginile de pe ecrane au fost acestea:

Da, ochiul omenesc nu poate percepe exact culorile și nici nu le poate capta la intensitatea reală (mai ales dacă ele nu apar în condiții optime de vizibilitate). Dar aparatele de fotografiat (și telefoanele puse pe modulul de noapte), da.

Magie? Iluzie optică? Explicație științifică? Ce mai contează?

Pentru mine, pentru noi a fost magie. Pentru că nu poți să programezi Aurora boreală într-un moment clar. Ea apare când vrea și nouă ne-a apărut (de altfel, a fost singura seară senină din cele trei petrecute în Tromso).

A doua zi de Tromso – o nouă aventură. O scurtă croazieră spre nord, acolo unde se adună bancurile de heringi, unde merg pescarii să își umple plasele și unde.... apar balenele.

Le-am vânat cu privirea, le-am așteptat să iasă din apă, măcar puțin. Și au ieșit. Întâi vedeam câte o aripioară, sau un vârf de coadă... dar apropiindu-ne, vasul a încetinit mult și a stat în zona lor suficient timp cat sa le vedem; câte una sau în grupuri, orcile (balena ucigașă) și balenele cu cocoașă s-au lăsat admirate.

Ce conta că sufla vântul tare pe punte și mâinile înghețau aproape instantaneu pe telefoane? După o perioadă nu le-am mai pozat, am stat doar să mă bucur de priveliște și să mă minunez de norocul acestei experiențe.

Ghizii de pe vapor erau doi tineri pasionați care puteau vorbi la nesfârșit și care ne-au captivat cu multe informații inedite despre aceste mamifere. A fost spectacol, pur și simplu.

A treia zi, a treia întâlnire cu natura polară. Zăpadă multă și imaculată, câmp liber și pădure și ... cursa cu sania trasa de câini huski. A fost minunat, atât pot spune!

Doar câteva cuvinte: sănii trase de 4 sau 6 câini – veseli, prietenoși, blânzi și cu o incredibilă bucurie de a alerga. Câte doi oameni la sanie, făcând cu schimbul - unul o conducea și celălalt poza/filma și chiuia sau îi încuraja să tragă mai tare (deși nu era nevoie, fuga e însăși esența existentei lor).

Am stat apoi puțin printre ei, ne-am jucat cu puii, s-au lăsat mângâiați și s-au bucurat de oameni așa cum noi ne-am bucurat de câini.

Și aici ghizi pasionați, care locuiesc în zona asta semi sălbatică și iubesc să îi îngrijească și să îi antreneze. Vorbeau despre ei ca despre niște prieteni umani, îi știau pe toți pe nume deși erau cam 140 câini, știau personalitatea și puterea fiecăruia și în funcție de asta le stabileau poziția în atelaj. De altfel, pentru omul care conduce sania, operațiunea nu este foarte complicată (deși ești instruit la început și, practic singurul rol este acela de a frâna când e nevoie) pentru că liderul echipajului de câini știe foarte bine regulile și ceilalți îl urmează perfect.

A fost de vis! Nici nu am simțit prea tare frigul (adrenalina e de vină), oricum eram bine echipați cu salopete și mănuși date de organizatori. Am simțit doar bucurie simplă și, evident... dorința de a avea și noi, acasă, un cățel.

Drumul înapoi spre oraș a fost, el însuși, o poezie. Era noapte (v-am zis, la ora 14 deja se înserase), iar pe fereastră treceau rapid sate care păreau izolate... o casă aici, una mai încolo, cufundate în zăpadă dar luminate cald (deși, am înțeles că nu toate sunt locuite) - poze de calendar sau de desktop. Bonus: un ren alergând vioi pe marginea șoselei și apoi traversând liniștit drumul.

Tromso pe întuneric (adică vreo 18-19 ore pe zi în perioada asta) e feeric luminat. L-am parcurs câte puțin în fiecare din cele 3 zile, vizitând muzee (Muzeul Polar sau Acvariul Polaria (cu simpaticele foci mustăcioase),

urcând cu telecabina spre un spectaculos punct de belvedere a insulei, savurând ciocolată caldă și hot dog din carne de ren lângă cel mai mic bar din lume... sau, pur si simplu privindu-i panorama de la fereastra camerei.

Tromso este un oraș viu (deși pare la capătul lumii..), sunt mulți tineri care locuiesc aici (plus mulți studenți care măresc populația orașului, aici fiind una dintre Universitățile de top ale țării și cea mai nordică din lume). Coincidență sau întâmplare, în ultima seară, chiar pe 1 decembrie am fost serviți într-un local de un tânăr român, care de zece ani locuiește aici – și se simte foarte bine.

Și asta a fost. Întoarcerea spre casă a fost lungă pentru ca am schimbat 3 avioane într-o zi (2 escale, în Oslo și Istanbul), dar ce am lăsat în urmă a fost un cumul de experiențe splendide.

Norvegia acestei ierni a fost luminoasă și caldă în ciuda întunericului și frigului polar.

Și am fost toți patru și ne-am bucurat împreună!

decembrie 2023