La belle Bretagne

Franța e o destinație inepuizabilă. Franța e mai mult decât Paris sau Provence sau Coasta de Azur. Franța e o destinație repetabilă.

Anul acesta, Franța noastră a fost Bretania. Bucata de nord-vest, peninsula cu lunga ei coastă stâncoasă și nenumărate mici insule în jur, scăldate de Marea Mânecii (la o aruncătură de băț de Marea Britanie), cu orașele de poveste, cu mareele spectaculoase din Saint Malo, cu locuitorii ei prietenoși, cu cidru și clătite...

Nu voi face o cronică lungă, ci doar voi spune câte ceva despre locurile prin care am trecut, cât să vă fac poftă de călătorit.

Bretonii își zic că ei nu sunt nici francezi și nici englezi. Ei sunt urmașii celților care au plecat de pe insulele britanice pe la anul 500, izgoniți de invaziile anglo-saxone. Au trecut Canalul Mânecii și s-au stabilit în această provincie care, de aceea, s-a numit Bretania. O lungă perioadă au fost independenți, conservându-și astfel tradițiile și limba (ca fapt divers, am aflat că în 1464 aici s-a scris primul dicționar trilingv din lume, breton - francez - latin). De altfel, limba bretonă (înrudită cu galeza) încă se vorbește și peste tot inscripțiiile sunt în ambele limbi.

Dependentă într-o anumită măsură de Franța, Bretania a fost în cele din urmă încorporată în regatul mare abia în 1532. Bretonii însă și-au păstrat identitatea și mândria, deși au fost persecutați și marginalizați în timp. În timpul celui de-al doilea război mondial, regiunea a fost ocupată de naziști, ceea ce a dus la mari distrugeri datorate bombardamentelor Aliate din '44.

Dar acum este pace și e frumos, orașele distruse au fost refacute, păstrând patina timpurilor de demult (sigur, vorbesc de zonele istorice, de Centru vechi în care te pierzi pe stradute pietruite, cu biserici vechi și case tipice cu fațade din bârne).

Capitala provinciei este Rennes și aici ne-am cazat câteva zile (venind din Paris cu trenul de mare viteza TGV - 350 km intr-o oră și jumătate). Oraș frumos, liniștit, pitoresc. Ia uitați, foarte pe scurt, cum arată:

Coasta de Granit Roz - excursie de o zi, întâi cu vaporașul, pentru a vedea priveliștea dinspre mare:

și apoi reluând câteva ore de traseu de hiking, pe uscat, admirând imensele roci de granit roșu sculptate de natură în forme care mai de care mai ciudate și spectaculoase, lăsând imaginația privitorului să le atribuie asemănări... așa cum facem uneori, privind norii. E un joc frumos, care te face să uiți de efortul drumeției sau de căldura zilei de vară.

Valea Sfinților - bretonii sunt oameni credinciosi, au o credință veche cu mulți sfinți protectori (mulți nerecunoscuți de Biserica Catolică). Au multe denumiri geografice legate de acesti sfinți (îl pomenesc acum doar pe St. Malo, la care mă voi întoarce mai târziu), au multe școli catolice private și au ... Valea Sfinților, un mare parc sculptural în care sunt peste 200 statui imense din granit (cu înălțimi de până la 7m), reprezentând sfinții care au creștinat Bretania.

Este un parc viu, pentru că el continuă să primească exponate (am și văzut la lucru câțiva sculptori care lucrau acolo, cu dalta și flexul) - ambiția lor este să ajungă la 1000 de statui. I se mai zice și  "Insula Paștelui din Bretania". Impresionant!

Lorient, oraș port cu o lungă tradiție în activități navale, l-am pus pe lista din acest eseu pentru un moment istoric - în timpul războiului, aici a fost cea mai mare bază navală a submarinelor germane. Patru depozite imense au fost construite pentru gararea și reparația navelor, acoperișurile aveau o grosime de până la 10 m de beton, fapt care le-a apărat de raidurile Aliaților ('43 - '44). Orașul a fost aproape complet distrus de miile de tone de bombe  aruncate, dar bunkerele au rezistat, U-boat-urile încărcate cu torpile continuând să plece în raiduri.

Garnizoana germană din Lorient s-a predat abia pe 10 mai 1945, la două zile după capitulare, lăsând în urmă un oraș care practic nu mai exista. Dar baza a fost utilizată apoi de marina franceză până în anii '90.

Noi am vizitat unul dintre aceste bunkere (K3) si, bonus, interiorul unui submarin - nu nazist, ci francez, construit după război și folosit pentru patrulare în timpul Războiului Rece.

Dinan, Vannes - mici orașe - bijuterie, cu arhitectura veche perfect conservată în casele de lemn (unele de secol XIII!) ,

Dinan

Vannes

Dinard -  oraș-stațiune de pe Coasta de Smarald, cu mici plaje exclusiviste și arhitectura Belle Epoque explicită în vile aristocratice construite de englezi înainte să descopere și să migreze spre Coasta de Azur.

Ne-am plimbat agale, pe jos sau cu trenulețul, am oprit în cafenele micuțe sau să mâncăm les crêpes și les galettes (clătite dulci din făină de grâu sau sărate - din făină de hrișcă) sau scoici în vreun bistro cochet, am vizitat mici expoziții de pictură ale artiștilor locali, ne-am clătit ochii prin magazinele de suveniruri (sunt foarte multe) și da, am și cumpărat (era cam greu să te abții) și am făcut muuulte poze.

Peisaje minunate, cu marea în fundal sau cu exploziile de hortensii colorate și case dichisite.

Nu mai scriu altceva despre aceste localități... sunt o poezie, mergeți să le vedeți !

Închei cu, poate, cel mai cunoscut loc din Bretania, orașul Saint Malo. Oraș mândru - fondat de gali înaintea erei noastre, oraș fort - înconjurat de ziduri masive, oraș autonom o mare parte a istoriei lui,  oraș port - fiind un centru important al pirateriei "oficiale" - corsarii având aici un cămin sigur, fiind 'mandatați' de oficialitățile franceze să prăduiască în numele coroanei.

St. Malo - oraș fort, oraș port

De aici a plecat navigatorul și exploratorul Jacques Cartier care a descoperit Canada și a revendicat-o în numele Franței în 1534 (deși la acea vreme s-a crezut că ajunsese în Asia).

Aici s-a născut și a fost inmormântat scriitorul și diplomatul Chateaubriand. Și tot de aici provenea Pierre Vaillant - carismaticul personaj din cartea copilăriei noastre, Toate pânzele sus!

Locuitorii săi se numesc Malouins - și de aici provine numele numele Insulelor Malvine, descoperite și revendicate de Franța în 1764, în urma unei expeditii navale plecate din St. Malo (vândute ulterior Spaniei și apoi intrând în Regatul Britanic sub numele de Insulele Falklands... și care nasc și acum dispute teritoriale cu Argentina vecină). Și uite cum, căutând etimologia unor cuvinte, descopăr istorii vechi și surprinzătoare. Am mai găsit și alte denumiri cu povești, dar cred că exemplele acestea ar merita un eseu separat. Revin):

Dar să ne întoarcem în acest frumos oraș. Să trecem peste partea tragică a istoriei sale din timpul războiului mondial (fiind în partea de Franță ocupată de naziști) când a fost practic distrus sub raidurile Aliate după debarcarea din Normandia. Dar a renăscut, a fost reconstruit, străzile și zidurile s-au reclădit ca să poată fi parcurse acum, în timp de pace, de localnici și nenumărați turiști.

Și închei, cu bucuria de a fi fost spectator la o experiență fascinantă ce se repetă zilnic, identic la câteva ore, de când s-a format Pământul - mareea. O mai văzusem anterior la Mont St Michel, dar și acum m-a captivat la fel.

O zi frumoasă și calmă de vară, cu cer senin și fără valuri, cu mare lină care creștea încet , dar palpabil, în fața ochilor. Dimineața am trecut cu piciorul pe poteci largi spre două zone mai înalte care s-au dovedit a fi mici insule mareice... atenționați la megafoane (și de către voluntari) să părăsim insulele până la o anumită oră, înainte de creșterea nivelului apei, pentru a nu rămâne blocați pe ele ore bune până la refluxul de după amiază.

In depărtare Fortul Național care a devenit insulă în aprox. 40 min

Și am privit hipnotizați cum se modifică peisajul și cum plaja dispare sub apă în interval de minute. Citisem deja că la St Malo nivelul mării între flux / reflux variază cu peste 10 m... în 6 ore! Noi nu am prins perioadele cu valurile mari (care sunt calculate strict.., de ex în perioadele cu lună plină) dar chiar și fără ele "show-ul" naturii a fost impresionant!

Insula mareică Grand Bé. Drumul spre ea a dispărut sub apă în mai putin de o oră,

Și am plecat din St Malo, cu bucuria de a fi ajuns aici, dar și cu nostalgie, așa cum fac când părăsesc un loc ce îmi rămâne în suflet.

Închei cu o paranteză - aici e momentul să recomand, pe lângă destinația turistică, și două lecturi care se potrivesc bine peisajului:

Toată lumina pe care nu o putem vedea - Anthony Doerr, roman care a luat Pullitzer-ul în 2015 (ecranizat în 2023) și care se petrece în St. Malo în timpul ultimului război mondial - o poveste de inimă care mi-e tare dragă.

Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil - povestea autobiografică a Adei D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, actriță promițătoare exilată în Franța în anii '80, înființând împreună cu soțul ei (regizorul Azimioară) Theatre de l’Orme la Paris și petrecându-și vacanțele în Bretania. Memorii triste, dar minunat scrise, despre un exil chinuit, înstrăinare, dor de țară și lupta pentru o viață decentă în patria adoptivă.

Pentru noi a fost prima vară în Bretania. Dar mi-aș dori să nu fi fost ultima, a fost prea frumos!

iulie 2026