top of page
  • Anca Ditu

Smochinul și pietrele din Kinira

Updated: Mar 25

Zi de vară târzie pe insula Thassos.

Nu e arșiță dar e cald și cerul e limpede, fără nicio lacrimă de nor. Muntele se înalță în stânga, marea turcoaz se întinde în dreapta. Ne întoarcem de la bălăceala de dimineață, undeva de pe o plajă mică, mai rustică, cu pietre în loc de nisip.


Sunt nenumărate, rotunde sau ovale, perfect albe ca niște perle sau, mai prozaic, ca niște ouă. Sunt multe cu irizații aurii, ca niște pietre semiprețioase sau roz-grena ca niște bucăți de carne de-a dreptul apetisante. Unele au devenit verzi, poate de la algele care le-au colorat în trecut dar eu îmi zic că le-a colorat marea cea verde-albastră. Toate sunt frumoase, dar cele la care ajunge apa și pe care le mângâie valurile mici de la mal sunt mai strălucitoare și par mai viu colorate, așa ca pe ele pun mâna prima dată.


Dacă aș fi fost copil, m-aș fi jucat de-a magazinul și aș fi vândut pietricele la cutie de zece drept ouă sau la kilogram drept jambon sau friptură.

Dar, fiind adult, mă mulțumesc să le strâng și să le aduc acasă, să îmi decorez căminul cu ele. În fiecare an, aceeași rutină – strâng pietricele de parcă ar arăta altfel decât vara trecută, mă minunez cât de frumoase sunt și ma aplec să mai culeg încă una și încă una…

Ajunsă acasă, le pun în boluri și în vaze, amestecate sau separate strict pe culori, le pun în baie ca să am amintirea mării cu mine toata iarna care va urma, bricolez mici tablouri, cele mai mari și albe ajung să fie pictate sau ajung suveniruri de vacanță către prietene.


Cu geanta de plajă plină de pietricele plecăm spre hotel. Dar mai avem o oprire obligatorie – smochinul de pe marginea șoselei.


E vremea când se coc smochinele. Pomul este încă plin de fructe rotunde, verzi, ascunse printre frunze. Nu le rup, le las acolo, să le mai sărute soarele câteva zile. Dar în iarbă, sub coroana lui e plin de fructe căzute. Sunt deja maronii, încrețite, așa cum îmi aminteam pachetele cu smochine din copilărie, exotice și rare, pe care le făceau rost părinții doar la ocazii.


Le desfac usor și le mănânc miezul plin de semințe dulci și bune. Acolo, pe loc, pe marginea străzii, culese direct din iarbă. Nu apuc să le mai spăl, nu pot aștepta până la hotel, înghit câteva aproape pe nemestecate, atât mi-e de poftă!

Dar am punga pregătită și mai culeg și pentru frigiderul de acasă de unde voi mânca câte una-două pe zi, timp de aproape o lună – adică până când va veni toamna cu adevărat și va dispărea de tot gustul dulce al verii, cu tot cu bronzul de pe piele și nisipul rămas în mașină.


Dar știu că marea cea frumoasă, limpede și albastră rămâne acolo, așteptându-mă la anu’. Și îmi rămân și pietrele, albe, galbene, roz, verzi, îndelung șlefuite de ea, să mă însoțească an de an, din ce in ce mai multe.

Septembrie 2018

94 views0 comments

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page