Povestea poloneză

Azi - Wroclaw

Am revenit în Polonia la mai puțin de un an de la vizita la Gdansk – mi-am propus atunci să povestesc despre el și n-am reusit… dar voi scrie acum, am găsit un nou motiv.

Și asta pentru că de data aceasta am descoperit un oraș despre care mărturisesc că nici nu auzisem… dar care este al treilea ca mărime al țării! Da, după Varșovia și Cracovia există acest Wroclaw care m-a uimit și m-a cucerit.. și mă mobilizez să scriu repede despre el ca să mai conving și pe alții.

Ca toată Polonia de altfel, este un loc cu o istorie zbuciumată. Capitală a regiunii Silezia de Jos, zonă ce a stat în timp sub diverse stăpâniri, printre care Uniunea polono-lituaniană, Regatul Boemiei, al Ungariei, apoi sub Habsburgi, trecând apoi sub conducerea Prusiei și devenind parte a Imperiului German, sfârșind ca ultimul oraș al celui de al treilea Reich care s-a predat, în ruine, în mai 1945 – până atunci fiind cunoscut sub numele german de Breslau (și da, de Breslau auzisem).

Din 1945 întreaga regiune a revenit Poloniei, în urma împărțirii post război (evident, Polonia pierzând “la schimb” un alt teritoriu, anexat de Uniunea Sovietică).

Am tot citit (și anul trecut când vizitam zona Gdansk, dar și acum) istoria Poloniei și dramele acestei țări aflate în inima Europei și care a tot fost împărțită de mai multe ori între mari puteri (Germania, Austria, Rusia), până la anihilarea ei ca stat (în 1795 deja era interzis să se mai folosească numele Polonia în actele oficiale).

Și totuși statul a renăscut după 1918 și a ajuns la harta actuală dupa 1945. Breslau – Wroclaw și Danzig – Gdansk, orașe germane înfloritoare și apoi distruse aproape complet la sfârșitul războiului… sunt astăzi din nou impecabil refăcute, vibrând de viață, păstrând și conservând cu grijă memoria trecutului.

Wroclaw 1945 / 2025

Nu voi face o cronică turistică detaliată a orașului, doar voi menționa câteva locuri care mi-au plăcut – pentru că trebuie văzut și descoperit cu propriii ochi.

În primul rând plimbările pe străzi – există un centru vechi minunat, refăcut piatră cu piatră, cu piețe largi, încadrate de clădiri colorate… imagini familiare pentru că arhitectura aceasta am mai întâlnit-o adesea în Europa de Vest  - Germania, Olanda, dar și în orașele noastre din Transilvania. Toate arătau perfect, ca un imens joc de cuburi, oriunde întorceam capul găseam o imagine pe care îmi venea să o pozez.

Nu este doar Piața Primăriei, sunt mai multe zone extrem de pitorești, cu magazine de suveniruri, restaurante și cafenele, cu biserici, cu muzee, cu o minunată Gradină Botanică (cred că niciodată nu am văzut la un loc nuferi în atâtea culori).

Vorbind de biserici, există aici, pe râul Oder, o insulă (Tumski) unde sunt concentrate mai multe așezăminte religioase, printre care și Catedrala. Este impresionantă, într-adevăr, dar nu doar ea impresionează … am intrat și în alte biserici maiestuoase (Sf. Maria Magdalena și Sf. Elzbieta, cu turnuri înalte care domină orașul și oferă o panoramă spectaculoasă).

Majoritatea distruse în ’45, sunt refăcute și poartă respectul polonezilor pentru religia și pentru înaintașii lor (de ex. peste tot sunt plăci comemorative în memoria Pepei Ioan Paul al II lea, a tragediei de la Katyn din 1940 sau a celei din Smolensk din 2010).

Palatul Regal (construcție robustă tipică epocii prusace – aparținând regelui Frederic cel Mare) găzduiește azi muzeul de istorie al orașului.

Noi însă am vizitat Muzeul National – ce prezintă valorile artei sileziene... atât cât a scăpat de jafurile “razboinicilor”.

Un alt popas deosebit – Universitatea. Inaugurată în 1702 (ca Universitatea Leopoldină – după numele fondatorului, Împaratul Leopold I Habsburg), este mare (adună anual zeci de mii de studenți polonezi și străini) și prestigioasă (se mândrește cu 9 laureați Nobel).

Situată într-o clădire impunătoare ce se oglindește artistic în apele râului Oder, se poate vizita și turistic pentru că are ce arăta, dacă ar fi să menționez doar muzeul ce expune instrumente matematice folosite în astronomie (în Turnul matematicii) și cele două săli baroce splendide: Aula Leopoldina și Oratorium Marianum.

Johannes Brahms a compus o lucrare – Uvertura Academic Festival -  pe care a dedicat-o acestei universități, ca recunoștință pentru primirea doctoratului onorific în muzică / filozofie. Brahms însuși a dirijat aici concertul în seara premierei (1810).  

Întorcându-mă, ca un leitmotiv, la război și la conservarea memoriei trecutului, în lista locurilor de neratat am pus Panorama Raclawice.

O construcție circulară, realizată exact pentru a expune o singură operă de artă: o pictură imensă, cu o lungime de 114 m și înălțime 15 m, realizată de Jan Styka și Wojciech Kopssak în mai puțin de un an (1893/1894) pentru a comemora centenarul unei bătălii epice din istoria țării – victoria trupelor conduse de generalul Kosciuszko împotriva armatei invadatoare ruse, la Radclawice (1794). Această bătălie câștigată nu a salvat atunci țara – în final Polonia a fost dezmembrată și împărțită … dar, în anii ce au urmat, amintirea acestei victorii a ținut viu crezul polonezilor în soarta lor.

Pictura a fost realizată și expusă în orașul Lvov – dar acesta a devenit teritoriu sovietic după război (se află în Ucraina de azi) și a fost transferată în Wroclaw, unde abia în 1980 a fost acceptată expunerea ei (să nu uităm că Polonia era un stat comunist, satelit al URSS) și prin colectă publică s-a construit rotonda unde este găzduită azi (din 1985 încoace primind foarte mulți vizitatori). Este o întreagă poveste pictată cu multe detalii, completată frumos cu elemente de decor plasate în fața pânzei, sporind efectul 3d.

Privind-o și ascultând comentariile din cască, simți dramatismul și încrâncenarea luptei, urmărești soldații în uniforme, dar și țăranii cu coase ieșiți să își apere pământul, regăsești spiritul de supraviețuitor și, în final, de învingător, al acestui popor.

Patriotismul acesta omniprezent - când scriu despre el - pare patetic… dar nu l-am simțit deloc așa.

Același spirit l-am regăsit și pe un trotuar (la intersecția străzilor Marshal Piłsudski și Szwidnicka), unde se află un grup statuar iconic – numit Tranziția 1977-2005 (monumentul victimelor Legii Martiale). Pe o parte a străzii e plasat un grup de oameni obișnuiți care intră în pământ… pare că se pierd, mor - pentru a ieși pe trotuarul celălalt…la lumină.  Asta înseamnă rezistența și renașterea lor.

În decembrie 1981 s-a instaurat Legea Marțială care a dus la zeci de mii de arestări, mulți fiind membri ai sindicatului Solidaritatea, o bună parte dintre prizonieri fiind uciși. Monumentul acesta este încă o dovadă că polonezii nu uită.

Să ne reîntoarcem la plimbare, de data asta nu pe străzi, ci pe apă. Într-un vaporaș de agrement, ne-am “dat” pe Oder (polonezii ii zic Odra) și am admirat în liniște, pe ambele maluri, clădiri frumoase (vechi și noi), peisaje de revistă, sportivi amatori cu caiace.. totul sub un cer parcă pictat.

Dacă vrei să vezi de la înălțime spectacolul urban (partea mai nouă a orașului)… hai în Sky Tower – cea mai înaltă clădire a orașului. De la etajul 49 se vede perfect!

Și dacă tot ajungi acolo… coboară la etajul 1 unde, în cadrul unui mall, se găsește un muzeu micuț, dar minunat.. pentru copii de toate vârstele – muzeul miniaturilor Kolejkovo.

Un oraș cu de toate, micșorat cu acuratețe la scară, cu zeci de clădiri (reproducând originalele zonei), mașinuțe și trenulețe parcurgând sute de metri, mii de figurine de omuleți și animale, cu lumini (efecte de zi-noapte) și sunete, cu multe scene în mișcare (unele controlate de la “centru” dar altele care se mișcau la apăsarea unui buton de către turistul din dreptul scenei – interactivitatea asta creștea, evident, atractivitatea, fie că erai copil sau adult.

Am stat, cred 2 ore aici și, la sfârșitul turului, l-am mai reluat o dată.

Și nu pot încheia foarte scurtul periplu prin Wroclaw, fără să pomenesc de simbolurile orașului, aflate pretutindeni… la colț de stradă, pe bănci, pe garduri, pe stâlpi, la înălțime în turn de biserică... Sunt piticii de bronz (sau gnomii, ei îi numesc krasnali) pe care ii vânezi și îi pozezi fără să vrei (iar daca esti copil îi cauți cu harta ca să îți completezi albumul – mai știți jocul Pokemonilor?). Sunt sute, mă gândesc la ei ca la populația paralelă a orașului.

Plecând de la emblema mișcării de rezistență din timpul legii martiale, Alternativa portocalie (care în anii ’80 protesta pașnic mânjind prin oraș cu vopsea portocalie), oamenii și-au însușit-o și au iesit pe străzi costumati în pitici cu pălării portocalii (pe 1 iunie 1988). Începând din 2005, figurinele mici de 20-30 cm au început să împânzească urbea (un primar cu idei și un student la Arte au dat startul).

Sunt diferiti (probabil nu sunt doi la fel), unii au elemente care îi leagă de locul unde sunt plasați și este o bucurie naivă să îi descoperi.

Sigur, sunt departe de a epuiza descrierea obiectivelor… dar sper că este destul pentru a spori curiozitatea. Și, deși nu este un oraș popularizat, cel puțin în România… este foarte facil să ajungi acolo – Wizz Air are curse regulate directe din București.

Iar ca city break-ul să fie complet, aș mai adăuga măcar două zile cu două idei de evadare în afara orașului.

Una ar fi tot în regiunea Silezia de Jos –un castel impresionant cu o istorie și mai impresionantă.

Spun numai atât:  castelul Ksiaz - o familie princiară germană (dinastia von Hochberg – poate cea mai bogată familie din Imperiul German), o prea frumoasă englezoaică (prințesa Daisy) ajunsă castelană, cel mai lung colier de perle din lume (peste 5 m) dispărut misterios odată cu moartea ei,

intrigi de război, o poveste amoroasă scandaloasă, mărire și decadență, opulență și faliment, nazism și tuneluri subterane și dincolo de toate, un palat ce pare că țâșnește din pădure, înconjurat de o grădină splendidă.

Iar a doua recomandare – o evadare în natură într-o rezervație naturală cu peisaje deosebite – gigantice formațiuni stâncoase, un lac de smarald, poteci prin pădure – priveliști de cărți poștale. Nu zic mai mult, las doar câteva poze și un indiciu amuzant… pe nesimțite, am trecut granița (pe o șosea îngustă printr-un sat, fără niciun marcaj de frontieră) și am ajuns în Cehia, regiunea Sudetă. Notați denumirea și poate veți vrea să ajungeți și acolo: Adrspach.

Notă: aceste două excursii (cam 7 ore fiecare) au fost luate prin GetYourGuide – minivan de câteva persoane și un șofer-ghid vorbitor de engleză… dacă ai noroc poți nimeri unul vorbăreț care să îți și povestească una-alta pe drum și să te și însoțească în vizită. Noi l-am avut pe Maciek la Adrspach care ne-a zis multe lucruri interesante despre Wroclaw pe parcursul traversării orașului (+ recomandări) și ne-a stat alături în toată drumeția prin parc.

Pe scurt – Wroclaw (se pronunță Vroțlav dar recunosc, mai uit și atunci revin la nemțescul Breslau… muult mai clar) a fost o revelație.

Și mi-a demonstrat – a câta oară? –  cât de mult îi admir eu pe polonezi, pentru cât de tare s-au zbătut să supraviețuiască în ciuda nenumăratelor tragedii ale istoriei lor, cât respect au pentru trecutul și eroii lor și cât de frumos au renăscut și s-au ridicat de fiecare dată.

Știu, mă repet, dar așa îmi vine!

august 2025

P.S. Deși a trecut un an simt acum că sunt gata să reiau și cronica Gdansk-ului… nu doar pentru asemănările dintre cele două orașe, dar și pentru că merită o poveste numai a lui.

Va urma…