Calea Victoriei - atunci și acum
Ideea plimbării a pornit de la o carte album primită cândva în dar. Iar ideea darului a pornit de la pasiunea mea cunoscută pentru perioada interbelică.
Calea Victoriei prin anii ’30 – fotografii sepia cu bulevardul elegant, cu oameni eleganți și constructii elegante.
Multe s-au schimbat în timp, dar Calea Victoriei rămâne încă recognoscibilă; și dacă cineva care a trăit acum un secol s-ar putea teleporta aici, acum, probabil că încă ar recunoaște-o, deși ar căuta zadarnic o lume care nu mai există. Ar recunoaște-o pentru că multe din clădirile ridicate de-a lungul celebrului bulevard încă sunt în picioare și pentru că a rămas aglomerată și zgomotoasă - mai ales într-o zi de week-end, când pietonii o iau în stăpânire.
Cele câteva secole de istorie, înghesuite în cei 2,7 km de bulevard, păstrează o aură romantică, ca a unei bătrâne doamne obosite, dar încă distinse.
Așa că am pornit la drum, cu albumul în mână, să redescopăr bătrâna doamnă, Calea Victoriei. Am făcut de câteva ori traseul, îl mai fac acum încă o dată, cu aceeași bucurie de a simula, măcar un pic, întoarcerea în timp.
Pe Calea Victoriei pulsează sufletul Bucureștiului. Poate de aceea s-a scris mult despre ea (în literatura clasică, dar și în social media), e descrisă în toate ghidurile turistice, e pictată și fotografiată mult. Așa că eseul meu nu cred că va aduce ceva nou sau spectaculos, e doar o altă pagină de jurnal pentru cine vrea să se plimbe încă o dată pe ea, privind-o un pic mai atent … nu din mașină.
Povestea ei începe cu sute de ani în urmă și dau doar două date istorice:
1692 - domnitorul Constantin Brâncoveanu inaugurează Podul Mogoșoaiei, o uliță lungă pavată cu trunchiuri de copaci, care lega Curtea Veche de reședința domnească de la Mogoșoaia.
1878 – defilarea triumfală a armatei române, ce izbândise în Războiul de Independență, duce la redenumirea străzii.. și până în ziua de azi a rămas Calea Victoriei.
Voi scrie doar câte puțin despre istoria unor clădiri frumoase – unele au dispărut, altele rezistă încă, restaurate sau lăsate să decadă.
Am pornit la drum din Piața Victoriei. Topografia locului s-a schimbat radical, singurele edificii care au rezistat vremurilor sunt Muzeul Antipa (inaugurat în 1908) și Palatul Victoria -sediul Guvernului (inaugurat în 1944).
În urma deteriorărilor provocate de război, au fost demolate mai multe clădiri, printre care extravagantul palat Sturdza, construit într-un somptuos amestec de stiluri, care se voise a reflecta averea și vanitatea prințului poreclit Beizadea Vițel (De ce i se spunea așa? Pentru că își menținea condiția fizică de Don Juan făcând mușchi nu trăgând de fiare ca acum, ci… alergând cu un vițel în spate). Fotografiile de epocă îmi evocă un castel de poveste, cu decoruri alambicate, cu baluri și prințese în rochii cu trenă și pălării cu pene. Probabil că așa a fost, până la momentul în care a fost vândut statului și a devenit sediul Ministerului de externe.
În locul lui acum este o nouă stradă, sunt blocuri și e greu de imaginat cum arăta atunci - dar de aceea există pozele sepia.
Mergând alene pe trotuar nu poți să nu remarci melanjul de nou și vechi, asta nu doar datorită construcțiilor moderne, ci și faptului că unele clădiri au fost restaurate, iar altele nu.
De exemplu – Casa Filipescu Cesianu (la nr. 151), care acum găzduiește Muzeul vârstelor, este un exemplu reușit de recondiționare a unei vechi case aristocratice, de secol XIX (Numele Cesianu era bine cunoscut în epocă, mai sunt în aceeași zonă și alte edificii impunătoare aparținând pe vremuri acestei familii).
E un popas plăcut într-o zi de week-end de exemplu, mai ales când în dichisita gradină din jur se organizează vreun eveniment cultural.
În schimb vecina acestei case, in spatele unui gard ruginit, prin care vezi doar bălării, este un fost sediu al Facultății de Chimie a Politehnicii – cu ani în urmă acolo am studiat și eu. Era obosit de pe atunci, dar era un loc viu, gălăgios și vesel, plin de studenți. Acum e doar o ruină și de fiecare dată când trec pe aici mi se strânge inima.
Dar sa mergem mai departe. Cenușiul clădirilor vechi se sparge din loc in loc de edificiile refăcute (si probabil că poza de acum ar fi similară cu cea sepia, de demult):
Palatul Ghika Grădișteanu – poate cea mai frumoasă și impresionantă construcție de pe Calea Victoriei (colț cu Str. Nicolae Iorga). Fără să putem intra (deși am vazut pe net poze cu interiorul somptuos), exteriorul ei bogat ornamentat te copleșește de la distanță. E parcă un mic palat parizian (arhitectul ei fiind francez, de altfel) și iar îmi imaginez ce baluri sofisticate se țineau în saloane sau ce secrete de stat se discutau în birouri.
Atât Grădiștenii, cât și Ghika, au fost vechi familii boieresti, iar palatul, construit în 1884 și, evident, naționalizat in 1948, a fost retrocedat familiei Ghica după revoluție. În prezent, o plăcuță de la intrare ne spune că aici este “Casa Dunării” …
Și apoi din nou dovada că timpul și nepăsarea nu iartă:
Pe aceeași parte două palate care pe vremuri înnobilau bulevardul …..
Palatul Știrbei (la nr 107) – construit acum aproape două secole ca reședință pentru domnitorul Barbu Stirbey, a fost completat în timp când i s-au adaugat etajul și fațada emblematică cu cele patru cariatide. Un exterior ce garanta un interior la fel de elegant, loc de recepții sau importante întruniri politice – se știe doar că ultimul proprietar al palatului, înainte de confiscarea comunistă din 1948, a fost prințul Barbu Stirbey, un apropiat al Reginei Maria.
Vandalizat de comuniști, apoi transformat in muzeu, retrocedat familiei dupa ‘89, acum este închis și trist, dar așteaptă o promisă renovare.
Casa Monteoru (la nr 115) – o altă casă aparținând protipendadei acelor timpuri (de sfârșit de secol XIX), restaurată în timp de arh. Ion Mincu (pozele interioare găsite pe net ne arată un decor splendid), a trăit vremuri frumoase (în primele decenii ale secolului XX), tulburi (donată statului sub amenințarea armei, a devenit mai întâi sediul unei asociații de prietenie româno - sovietice), artistice (a fost sediul Uniunii Scriitorilor între 1952 - 2010).
A fost retrocedată și ea familiei și aici pare că s-a oprit povestea ei - în curte se deschisese o terasă și se faceau în week end-uri târguri cu produse hand made… și cam atât. Acum am gasit-o închisă, ponosită, acoperită de bălării și uitare. Eu sper că totuși, va reveni la viață.
Palatul Cantacuzino- la nr. 141 – este azi Muzeul George Enescu, o clădire monumentală, cu o fațadă spectaculoasă care te duce cu gândul la splendoarea epocii lui Ludovic XIV. A fost reședința Nababului - bogatul prinț Grigore Cantacuzino (primar al Bucureștiului și Prim Ministru al României la începutul anilor 1900). Fiul său a lăsat-o prin testament celebrei sale soții, Măruca Cantacuzino, care s-a căsătorit ulterior cu George Enescu. Dupa moartea artistului, ea a donat imobilul statului cu scopul creării muzeului Enescu – și așa a rămas până în ziua de azi.
Acum este închis pentru restaurare (avea mare nevoie), dar mi-l amintesc dintr-o vizită la Noaptea muzeelor făcută acum câțiva ani când, deși se vedea că suferă de bătrânețe, și-a primit oaspeții și a găzduit un minunat concert de cameră.
Dar am regăsit în el amintirea balurilor cu lume bună (Măruca fiind, de alfel doamnă de companie a Reginei Maria) și unde însuși Enescu venea să cânte, înainte de a se căsători și muta cu soția sa în casa din spatele curții).
Sunt însă și alte clădiri care au știut să păstreze aura timpurilor vechi, dar într-o formă îngrijită, pe măsura valorii lor.
Casa Vernescu – la nr. 133 (având o istorie veche și zbuciumată, trecând prin mâinile deloc blânde ale Armatei Roșii, apoi sediu de ministere comuniste, după 1990 concesionată de Uniunea Scriitorilor unui cunoscut cazinou); Palatul Academiei Române (la nr.125), Palatul Romanit – la nr. 111 (Acum aici este minunatul Muzeu al Colecțiilor de Artă și unde, pe lângă operele propriu-zise m-au impresionat poveștile familiilor care au donat sau au fost forțați să își cedeze colecțiile) sau Casa Dissescu (nr. 196) cu balconul său în stil brâncovenesc (pe vremuri Institutul Italian de Cultură, acum Institutul de Istoria Artei).
Sunt mult mai multe povești, practic aproape fiecare imobil de pe acest bulevard are o istorie a sa, care ar merita cercetată și povestită. Dar eseul meu deja devine mult prea lung și probabil și-ar pierde cititorii.
Totuși nu mă îndur să trec peste ele și mai prezint câteva imagini – de atunci și de acum, pentru că păstrarea topografiei locurilor sau măcar recunoașterea peisajului care a fost aici odată, mi se par fascinante.
Zona Pieței Palatului are multe clădiri peste care nu se poate trece. Chiar dacă le enumăr doar, ele nu pot lipsi din acest itinerar.
Athénée Palace – sau peste 100 de ani de amintiri fericite. E mai mult decât un hotel, e un personaj de carte, de film, de poveste, e un decor de vremuri de război și de pace, e loc de baluri și de intrigi, loc de întâlnire a elitelor, loc de cazare a personalităților. Preluat anterior de lanțul Hilton, acum a devenit Intercontinental (deși mărturisesc că eu nu îi voi zice niciodată Inter).
Ateneul Român – bijuteria ce poate fi imaginea de brand a orașului nostru. Legendara lozincă “Dați un leu pentru Ateneu” – care a ajutat la construcția lui în 1881 - înseamnă, metaforic, faptul ca românii și-au dorit un astfel de templu al muzicii. Sunt mândră că îl avem și fiecare concert audiat aici este o sărbătoare.
Biblioteca Centrală Universitară Carol I (inaugurată ca Fundația Universitară Carol I în 1895) este și azi un reper grandios al orașului nostru.
Revoluția din ’89 a distrus-o în mare parte (îmi amintesc și acum imaginile incredibile pe care le vedeam la televizor cu flăcările transformând-o în cenușă și ruine). S-au pierdut atunci sute de mii de cărți și manuscrise unice. Dar ea a renăscut, ajutată și de eforturile internaționale (sub egida Unesco) și acum a redevenit mândră și falnică, iar statuia ctitorului său s-a reîntors în față, pentru că dorința acestuia de “a inființa un așezământ spre binele tinerimii universitare de la toate facultățile din țară, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă” să rămână împlinită.
Carol I privește spre Palatul Regal (reconstruit în anii '30) – atunci reședință regală, acum Muzeul de Artă al României. Vă invit să vă pierdeți într-o duminică oarecare prin săli și să vă bucurați ochii. Nu este Louvre, dar este al nostru.
Am oprit puțin în fosta piață a Teatrului Național – se știe povestea, teatrul a fost bombardat de aviația germană în 24 august 1944. Fix în acel loc, în anii 2000, s-a construit în stil modern un hotel care reproduce fațada clasică a vechiului teatru, spre reamintirea acelor vremuri (nr.37).
La acea vreme teatrul fusese încadrat de două clădiri mult mai înalte, care sunt încă aici: Palatul Telefoanelor (nr.35), construit în anii ’30 și care pe atunci era cea mai înaltă clădire din București, fiind asemuită cu un zgârie nori american, și unul din cele două blocuri ale societății de asigurare Adriatica(nr.39) – celălalt se află în capătul bulevardului.
Hai să ne oprim un pic și să facem o pauză de masă într-un loc frumos - Hotel Capitol (la nr.29). Construit la începutul sec XX, se numea pe vremuri Hotel Louvre, și a găzduit în timp multe personalități, artisti sau politicieni. Am intrat și noi în restaurantul de la parter unde meniul de prânz este foarte accesibil și bun (pe principiul “mănânci cât poți”).
Bonus: muzica live cântată în surdină de un pianist discret.
Iar pentru a completa desertul – peste drum, la vestita Casa Capșa- intrați în cofetărie măcar pentru câteva bomboane de ciocolată. Sunt desăvârșite.
Casa Capșa (nr.36) este una dintre emblemele Căii Victoriei. Acum pare că a pierdut din gloria de altădată dar pe vremuri era locul central de întâlnire unde se făcea politică sau se compuneau poezii pe colțul mesei, unde nu te puteai numi scriitor sau jurnalist dacă nu intrai și consumai - are peste 150 de ani de istorie și povesti.
Pornită ca o cofetărie mică ținută de frații Capșa, ajunge în 1873 să primească Marea Medalie la Expoziția Universală de la Viena. Au urmat apoi brevete de furnizor ai caselor regale ale Serbiei, Bulgariei și României și extinderea sa cu un hotel și o cafenea. Grigore Capșa a fost cel care a înlocuit in București izul oriental cu parfumul occidental, cel care a făcut trecerea de la baclava și sarailie la cofeturi, ciocolată și “bonbon”-uri (spune site-ul oficial). Și tot aici a fost inventată celebra prajitură Joffre (creată în onoarea Mareșalului francez ce fusese invitat la București de Regele Ferdinand în 1920).
Și pentru că sunt aici, e obligatoriu să scriu un pic și despre Cercul Militar pentru că este o altă construcție emblematică pe bulevard.
În fața lui o mică fântană arteziană - numită fântâna Sărindar – amintește că în acest loc pe vremuri era Mănăstirea Sărindar, o adevarată catedrală a orașului, ce adăpostea o icoană făcătoare de minuni. Ctitorită de Matei Basarab in 1652, Mănăstirea Sărindar, (degradată de vremuri, de cutremure și de oameni) a fost demolată la sfarșitul sec XIX pentru a face loc în 1911 noului edificiu al Cercului Militar.
In 1916 revista Gazeta ilustrată" considera că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România".
Este un adevărat palat cu săli elegante, în stiluri diferite, dar bogat ornamentate (Sala Bizantină, Sala Maură, Sala Gotică….), unde se desfășoară multe evenimente culturale sau se fac petreceri “dichisite” – sunt la fel de potrivite o nuntă, un banchet de final de liceu, dar și un concert de muzică clasică în Sala de Marmură.
Mergem mai departe și descoperim clădiri care păstrează patina timpului. Un bloc interbelic sau un magazin celebru (Galeriile Lafayette - primul "mall" al Bucureștiului, devenit în era comunistă Magazinul Victoria) – sunt poze pe care le despart cam un secol…
Încă câțiva pași și alte două edificii monumentale îți răsar în fața ochilor, față în față:
Muzeul Național de Istorie (la nr.12) – inaugurat în 1900 în prezența regelui Carol I – imensul edificiu (a cărui arhitectură în stil neoclasic a fost inspirată de Palatul Poștelor din Geneva) a servit ca Palat al Poștelor până în anii ’70 când a fost renovat și transformat în muzeul care este și astăzi.
Merită o vizită pentru că aici sunt adunate multe exponate care ne definesc ca neam: începând cu o copie a celebrei coloane a lui Traian (de la Roma) și continuând cu tezaurul istoric al țării (de la artifacte preistorice, cu bijuterii de aur, cu minunatul tezaur de la Pietroasa (Cloșca cu puii de aur), până la simbolurile regalității noastre (coroanele monarhilor, sceptrul regelui Ferdinand și alte obiecte prețioase aparținând familiei regale…)
O notă doar aici: tezaurul României a fost trimis spre păstrare la Moscova în 1916/1917 la intrarea României în război. Abia în 1956 Cloșca cu pui a putut fi repatriată împreună cu alte opere de artă, însă nici până în ziua de azi Tezaurul nu a fost integrat recuperat).
Peste drum, la fel de impunătorul Palat CEC (nr.13), a fost construit în aceeași perioadă și inaugurat în același an de grație 1900 de către regele Carol I. Un alt stil de data aceasta (eclectic), cu o intrare spectaculoasă, cu o cupolă uriașă de sticlă și metal, are același rol și azi și este unul din simbolurile Bucureștiului.
De altfel, alături de Cercul Militar și Teatrul Odeon, este printre cele mai “răsfățate” clădiri de câte ori au loc pe Calea Victoriei spectacole de sunet și lumină.
Și astfel am ajuns la capătul bulevardului, care se termină (sau începe) în Piața Națiunilor Unite – numită pe vremuri Piața Senatului (de fapt eu am făcut traseul invers, Calea Victoriei își pornește de aici numerotarea clădirilor).
Multe s-au schimbat dar celebrele blocuri – Palatul Societății Adriatica (nr.2) și Agricola Fonciera– construite cam în același timp în anii ’20, după planurile celebrului arh. Petre Antonescu (cu acele cariatide elegante și coloane spectaculoase de la ultimul etaj) și râul Dâmbovița au rămas pe poziție.
Sunt departe de a le fi bifat pe toate, dar mă opresc aici.
Și pentru că fac postarea aceasta pe 10 mai, mă reîntorc de unde am plecat și închei cu încă o amintire de demult, reînviată în ultimii ani.
De Ziua Regelui (Ziua națională), tot orasul sărbătorea. Parada militară defila prin fața familiei regale aflate în tribunele din Piața Victoriei - și de acolo începând, continuând pe bd. Kiseleff, urma bătaia cu flori de la șosea. Aruncau flori cei de pe stradă, aruncau cei de la balcoane, aruncau cei din trăsuri și drumul se umplea de flori. Era veselie, parfum și culoare într-un București tihnit, romantic și mai fără griji.
Exact așa m-am simțit și eu în plimbarea aceasta și vă invit și pe voi să vă simțiți la fel.
10 mai 2023
Ghidul meu a fost cartea album Calea Victoriei Bucureștiul interbelic și m-a ajutat și Wikipedia. Pozele trecutului sunt din carte, dar ele se găsesc la o imediată căutare pe net, iar pozele prezentului sunt făcute de mine, fără pretenții artistice, doar încercând să găsesc ipostaze cât mai apropiate.
