Este povestea fascinantă și necunoscută (mie, dar cred că și majoritatii românilor) a lui Dumitru Dan – primul globe-trotter român care acum mai bine de 100 de ani a început să colinde pământul pe jos, în lung și în lat, într-un “pariu” aproape nebunesc – 100.000 km. Și a reușit, mulți ani mai târziu, după o călătorie dramatică, devenind campion mondial și fiind înscris chiar în Cartea Recordurilor.
Iată, pe scurt, povestea lui:
În 1908, Dumitru Dan (originar din Buhuși) avea 18 ani și era student la Paris, la Facultatea de Geografie. Alături de trei buni prieteni, toți studenți, s-au înscris la concursul organizat de Touring Club de France. Condițiile concursului erau clare: ocolul Pământului pe jos, fără susținere materială (deci toate fondurile necesare trebuiau procurate de ei înșiși). Premiul: câte 1 franc pentru fiecare km parcurs, deci o recompensă de 100.000 franci, mai mult decat generoasă pentru micul grup de români strâmtorați care, ca să poată supraviețui în timpul studenției, organizau în Paris mici concerte de muzică populară.
Cine erau cei 4 prieteni:
Dumitru Dan și Paul Pîrvu – studenți la Geografie, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu – studenți la Conservator. Erau tineri, puternici și sănătoși și adunau o zestre de cunoștințe și talente care i-au ajutat în drum: posedau informații geografice detaliate, cântau la diverse instrumente, știau dansuri folclorice (talente pe care le-au folosit dând reprezentații pe parcursul călătoriei, pentru a se susține financiar)
Timp de doi ani cei 4 prieteni s-au pregătit, și-au facut itinerariul și s-au inscris la concurs, alături de alți 196 participanți, începându-și traseul din București, în 1 aprilie 1910, însoțiți de încă un tovarăș - câinele Harap.
Pregătirea nu a însemnat doar antrenament fizic dar și învățarea limbilor străine (nu doar cele de circulație, pe care le stăpâneau bine, dar și cunoștințe de bază în arabă, chineză, japoneză, hindusă, turcă, polonă...).
Toată călătoria au făcut-o îmbrăcați în port popular și opinci, cu tricolorul mereu pe piept. Pe parcurs, au folosit 28 de costume naţionale şi 497 perechi de opinci, toate trimise din România de către familiile lor în locuri dinainte stabilite pe traseu.
Au străbătut pe jos Europa, Americile, Asia (până în Orientul Îndepărtat), Australia. Făcând un bilanț la final, Dumitru Dan a traversat Ecuatorul de 6 ori, în total trecând prin 74 de țări, 30 de colonii, traversând 3 oceane și 7 mări.
Își calculau traseul în funcție de anotimpuri astfel încât să nu îi prindă iarna în zonele reci. Cu toate acestea, condițiile meteo extreme nu i-au ocolit. De exemplu, au trebuit să respecte o indicație clară a organizatorului, aceea de a ajunge în America pe jos, astfel că din Vladivostok au plecat spre Alaska așteptând înghețul pentru a putea traversa pe jos strâmtoarea Bering. Au parcurs Siberia pe un ger puternic și numai întâlnirea providențială cu un vas blocat între ghețuri i-a salvat de la propriul îngheț.
Au traversat zone deșertice însoțind caravane, dar mergând pe jos... pe lângă cămile, nisipul arzându-le picioarele, fără ca ceilalți călători arabi să îi înțeleagă (îi considerau prea săraci).
Au fost însă zone care nu au putut fi traversate cu piciorul, deplasarea între continente făcându-se cu vaporul. Ce au făcut însă românii cei isteți? Cât era ziua de lungă, ei mergeau pe jos pe punte, făcând pași, adunând kilometri – spre surprinderea sau amuzamentul celorlalți pasageri. Și-au montat la picioare un sistem rudimentar de numărare a pașilor pentru a-i putea contabiliza.
Călătoria a fost lungă și grea, presărată cu multe momente dramatice.
După primul an grupul de drumeți și-a pierdut primul membru. În 1911, în timpul opririi din Bombay, invitați fiind de un rajah bogat în palatul său, Alexandru Pascu moare intoxicat cu opiu.
Cei trei rămași își continuă călătoria, dar un nou accident urmează în timpul traversării Chinei. În drum spre capitala Pekin, călătorii au parcurs zone muntoase, în opinci, trecând prin ploaie pe poteci înguste și abrupte, cu porțiuni alunecoase – aici cel de-al doilea membru – Negreanu – se prăbușește în gol, lovindu-se la cap și fracturându-și toate membrele. Este dus cu greu de tovarășii săi până în cel mai apropiat oraș dar nu mai poate fi salvat.
Cu inima grea, cei doi rămași continuă drumul. Au parte de multe încercări, în câteva rânduri scapă cu greu din mâinile localnicilor, dar continuă să meargă ... și anii trec.
În ianuarie 1915 (când deja rămăseseră ultimii în cursă) vine un nou moment de cumpănă – Pîrvu capitulează. În urma traversării Siberiei în opinci, capătă un reumatism care îl împiedică să mai meargă. Picioarele se cangrenează, unul îi este chiar amputat iar el va rămâne în America, alături de Harap pentru ultimele luni din viață. Dar își îndeamnă prietenul rămas să nu se oprească "ca să nu se zică că românii au abandonat."
Între timp începuse Războiul cel Mare iar în 1916 Dumitru Dan este nevoit să își întrerupă călătoria, reîntorcându-se acasă. Mai avea mai puțin de 5000 km de parcurs... Dar nu a renunțat la visul său și abia în 1923 a reușit să reia traseul pentru a completa cei 100.000 km. Punctul terminus al călătoriei a fost Parisul unde a primit premiul (a cărui valoare scăzuse mult în urma războiului) și diploma de campion mondial.
Dumitru Dan s-a reîntors în România, s-a stabilit cu familia la Buzău și aici a trăit apoi toată viața. Și-a povestit aventura în cadrul unor conferințe ținute în toată tara, în școli, case de cultură sau întreprinderi. A murit in 1978 iar azi este un nume cvasi necunoscut.
Muzeul Județean Buzău i-a dedicat o expoziție într-o sală, a fost făcut un scurtmetraj animat care spune povestea lui (Opinci, 2019), s-au făcut reportaje sau articole, dar tot cred că este puțin pentru marele public.
Ca în orice poveste senzațională, sunt totuși unele controverse, apar inadvertențe și exagerări, lipsesc mărturii si "probe" din unele perioade ale drumului... dar, dincolo de toate semnele de întrebare, această călătorie a existat.
Și cred că noi toți ar trebui sa știm mai mult despre Dumitru Dan și călătoria lui extraordinară.
Sursele mele de informare: Muzeul Județean Buzău și articolul din Historia:
aici este trailerul scurtmetrajului Opinci:
Comments