top of page
  • Anca Ditu

Cartierul Filaret - o excursie de week-end prin Bucureștiul meu.

Updated: Jun 10, 2021

sau (re)descoperirea orașului în care trăiesc.

Stai de o viață într-un oraș și parcă tot nu îl cunoști suficient.

De aceea eu încerc să îmi creez ferestre de timp liber în care să explorez câte o bucățică nouă – niciodată singură, pentru că orice descoperire trebuie împartașită.


Început de septembrie. Zi caldă, de vară târzie, duminică leneță cu trafic anemic, numai bună de hoinărit. Cu ceva vreme înainte îmi căzuse în mână un pliant care invita la “împrietenire cu patrimoniul cartierului Carol – Filaret”.

Da, cunosc zona, am trecut cu mașina de nenumărate ori pe acolo, dar fără să mă opresc anume, fără să îmi pun măcar întrebarea cine au fost Constantin Istrati sau Candiano Popescu – mai departe decât niște nume de străzi…

Așa că am luat copiii de mână și hai la drum!

Dealul Filaret în vremurile vechi era o zonă de podgorii și livezi și în jurul său s-a format un cartier prin unirea mai multor mahalale sărăcăcioase.

Începând cu sfârșitul sec. 19, această zonă devine motorul dezvoltării industriale a orașului - și astăzi am încercat să descopăr urmele rămase, căutându-le, cu “Ghidul de împrietenire” în mână.

Gara Filaret– a fost prima gară a orașului și a fost inaugurată cu fast în 1869. A fost semnul exclamării de la finalul primului proiect feroviar din Principatele Române, linia ferată București-Giurgiu (abia peste 3 ani urma să fie inaugurată și Gara de Nord) și la acel

moment a fost considerată o clădire –bijuterie. Pe la 1960 a fost transformată în autogară și așa am regăsit-o și acum, obosită și ponosită, dar așteptând, se pare, vremuri mai bune.






Uzina electrica Filaret– construită în 1908 de Societatea de Gaz și Electricitate. Am citit acum despre ea și despre începuturile iluminatului electric în București și tare interesant mi s-a părut. De pildă, știam că primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant a fost Bucureștiul, dar până la curent electric a mai trecut ceva vreme pentru că iluminatul era concesionat societații franceze Compagne de Gas de Bucarest care se opunea, evident, trecerii la iluminatul electric. Abia în 1888 (la câțiva ani după ce Timișoara devenea prima urbe europeană iluminată electric! – în 1884) a început și capitala să se modernizeze iar cererea tot mai mare de curent electric a determinat construirea uzinei. În anii ’70 a fost dezafectată iar de atunci încă așteapta și ea să fie readusă, cumva, la viață (consolidare, reconversia spațiului, poate unirea cu Muzeul Tehnic de peste drum, așa cum s-a mai încercat). Vom vedea, deocamdată doar am admirat-o de peste gard ca pe o structură masivă dar “cu alură romantică” înecată în verdeață.


Și pentru că strada pe care se află se numește General Candiano Popescu(1841-1901) – el cine a fost? Foarte pe scurt, pentru cultura mea generală: a fost un avocat, ziarist și general al armatei române, fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația”, inițiatorul mișcării republicane din 20 aug.1870, împotriva lui Carol I ( Republica de la Ploiești) dar și unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal, alături de Ion C. Bratianu sau M. Kogălniceanu, în 1875.


Trecând strada, am intrat în Parcul Carol, acolo unde domină din depărtare Memorialul Eroilor Neamului și am aflat mai multe despre el. În primul rând de ce se numește așa (pentru că în comunism numele lui era Parcul Libertății)? Pentru că a fost construit în 1906 pentru a marca expoziția jubiliară la 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu “Pavilionul regal”, “Palatul artelor”, cu “Esplanada regelui”, cu zone de promenadă sau expoziții și chiar o gradină zoologică. Toate au dispărut, parte din cauza incendiului din ’38 și a cutremurului din ’40, parte a reconversiei comuniste – doar statuile celor doi giganți au rezistat până acum. Și mormântul soldatului necunoscut.


Intrând în parc, am descoperit Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida– fondat în 1909 și care adăpostește multe piese absolut spectaculoase ( motoare, mașini, utilaje în miniatură sau in real size, ceasuri..)– dar ce păcat că nu sunt bine puse in valoare! Am vazut multe muzee la viața mea și, fără să susțin că mă pricep, șansa ca o vizită într-un astfel de muzeu să devină memorabilă ar fi interacțiunea exponatelor cu privitorii.

Atâtea mici experimente s-ar putea face pentru a explica mai bine noțiunile tehnice prezentate (frumos, de altfel) pe planșe sau prin machete… uite, dau un singur exemplu: o informare despre magnetism… dacă copiii ce vin să viziteze ar vedea o bucată de minereu de magnetită și ar pune mâna pe niste magneți poate ar înțelege mai bine cum e cu atracția și respingerea polilor. Sau poate din când în când vreun profesor de fizică și-ar putea lua clasa de mână și ar povesti lecția nu la tablă ci la muzeu...

Dar sunt atâtea informații în acest loc, atâtea lecții de fizică enunțate pe pereți, atâtea realizări ale inginerilor români despre care nu știam nimic și care riscă să fie uitate imediat ce ieși din muzeu, pentru că stau îngrămădite într-un spațiu mic și nu sunt arătate la valoarea pe care o au …

Și totuși, cine a fost Dimitrie Leonida (1883-1965)? În doar câteva cuvinte: inginer (energetician), profesor universitar, om de știință. Telegrafic iată și câteva realizări legate de numele său: a conceput încă din studenție un plan al metroului bucureștean (cu 80 de ani înainte de a exista!), a proiectat centrale hidro-electrice, a participat la planul de electrificare a României. Și multe altele, printre care acest muzeu, construit de el după modelul celui din Munchen. Și încă ceva: deși școlit în Germania, nu a vrut să rămână acolo ci s-a întors să lucreze pentru țara lui.

Câți oare dintre cei ce iau metroul de la stația ce îi poartă numele au habar cine a fost? Mărturisesc, nici eu nu am știut până acum.


Să mergem mai departe – și să bifăm în plimbarea noastră două vechi fabrici care au supraviețuit și s-au reinventat în zilele noastre.

Pe la 1890 se muta pe str. Constantin Istrati nr.1 Uzina de armament Erhardt Wolff care în perioada 1916-1918 a rămas singurul susținător al efortului de război al țării. Ulterior a produs echipamente hidraulice și pentru locomotivele cu abur și a funcționat fără oprire și în perioada comunistă, sub numele Steaua Roșie.


Spațiul există încă iar uzina, sub noul nume Hesper, continuă să producă echipamente hidraulice. Cu toate acestea, corpul original al uzinei (sala compresoarelor) a fost convertit într-un spațiu cool for leisure time – Clubul Expirat. De văzut neapărat.



Dar de unde vine, totuși, numele strazii? M-a ajutat din nou Wikipedia.

Constantin Istrati (1850-1918) : academician român, chimist (întemeietorul școlii de chimie organică a Universității București), medic (colaborator al lui Carol Davila) președinte al Academiei Române, Ministrul al Lucrărilor Publice, Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (el fiind comisarul general al organizării parcului Carol), întemeietorul Societății române de științe.

Numită simplu Fabrica, de pe Str. 11 iunie nr 50, povestea ei vine de la începutul sec. XX

când s-a construit aici ...o fabrică de pălării. Naționalizată după război, evident, a rămas totuși o fabrică ...de ciorapi (Apollo). Iar acum, păstrând arhitectura halelor industriale, Fabrica a renăscut ca un loc nonconformist în care se adună bucureștenii – oare câti dintre ei știu de la ce fabrică îi vine numele?


Și pentru că suntem pe str. 11 iunie… câteva case mai încolo, la nr. 36 se află un muzeu mic dar cochet, care adăpostește Colecția Ligia și Pompiliu Macovei. O casă boierească, discretă și încărcată de artă, adunată într-o viață de soții Macovei. Ea pictoriță și graficiană, el arhitect și diplomat, amândoi iubitori de frumos - astfel că locuința lor a devenit spațiul unei colecții valoroase de pictură, ceramică, carte.. .


Ce am descoperit aici?

Desenele în peniță ale Ligiei Macovei care m-au întors departe în copilărie, la prima mea carte cu poezii de Eminescu – ea făcuse ilustrațiile și, văzându-le acum, din nu știu ce cotlon al memoriei mi-au reapărut imediat în fața ochilor, suprapuse desenelor expuse în vitrine.


M-am întrebat, mergând pe această stradă, ce semnifică ea exact. Știam foarte bine data de 11 iunie 1948 - data "naționalizării" - de fapt a confiscării de către statul comunist a tuturor întreprinderilor, băncilor și societăților particulare, fără nicio compensație dată foștilor proprietari. Dar nu am crezut că o asemenea acțiune infamă ar putea fi comemorată printr-un nume de stradă. Și într-adevăr, alta era semnificația: fix cu un secol înainte, revoluția pașoptistă izbucnea la București, când revoluționarii, în frunte cu Bălcescu, Eliade Rădulescu, C.A. Rosetti, citeau Proclamația de la Islaz - care a devenit atunci noua Constituție - și îl forțau pe domnitorul Bibescu să abdice. Ce prevedea Proclamația? Eliberarea robilor și împroprietărirea țăranilor, reducerea corupției, educație universală, abolirea pedepsei cu moartea, libertatea presei, egalitatea tuturor cetățenilor indiferent de naționalitate sau religie...Da, o lecție de istorie.


Și aici s-a încheiat vizita noastră, fără să fi epuizat lista de obiective a zonei.

O zona mică dar densă și o plimbare lejeră de câteva ore, cu opriri preț de câte o poză în fața caselor frumoase de pe străzile în pantă, sau preț de o tratație scurtă în fabricile reinventate ca terase.


Avem un oraș frumos, să știți…




Credits: Ideea traseului și a poveștii a plecat de la un pliant găsit pe o masă la terasa Fabrica: "Ghid de împrietenire cu patrimoniul cartierului Carol-Filaret" / facebook.com/SalvamFabrica. plus poze personale și ajutor de la Wikipedia :)


Sept. 2020

646 views0 comments

Recent Posts

See All

コメント


bottom of page