Sau cum am regăsit litoralul românesc după mulți ani de absență
Costinești – m-am reîntors pentru câteva ore în stațiunea studenției mele. Nu o mai văzusem de atunci, a trecut un sfert de veac – și exprimarea mea nu se vrea a fi o figură de stil….. pentru că era într-un alt secol, într-o altă viață.
Frumos ar fi fost să spun că locul a încremenit în timp – ar fi însemnat să regăsesc acolo fiorul și bucuria vacanței studențești, pe care nu le-am găsit. Dar poate aici sunt cârcotașă, pentru că sezonul se cam terminase, deși studenții erau încă în vacanță. Am fost la mijloc de septembrie, într-o zi cu soare și apă caldă, așa cum mai mersesem cândva. Dar studenții nu mai erau aici.
Sau poate încremenit în timp ar fi însemnat să regăsesc casuțele în care atâția ani la rând am stat cazată – mici, rudimentare, găzduind inevitabil mai mulți locatari decât numărul de paturi. Casuțele erau încă acolo, terenurile de sport erau acolo, dar nu le-am mai regăsit, pentru că timpul și nepăsarea le-au distrus. M-am plimbat printre ruinele năpădite de bălării, încercând să îi explic fiului meu despre vacanțele acelor ani, despre atmosfera boemă din jurul tinerilor cu note mari și pretenții mici, care veneau la mare cu bilet gratuit oferit de facultate și care dădeau buluc în discoteca Ring unde la prânz muzica și dansul erau fără bani; sau care stăteau la coadă la poștă, cu un pumn de fise în mână, ca sa sune acasă… pe fix; sau care mergeau până după calea ferata să bea suc ieftin de la un dozator ce scotea niște lichide colorate îndoielnice.
Nu cred că a înțeles. Nu cred că și-a putut închipui, pentru că peisajul pe care îl vedea era dezolant. Mergea nepăsător pe alei fără măcar să se mire, fără să se întrebe cum o fi fost odată sau de ce eram eu bulversată.
O singură terasă am găsit deschisă pe plaja. Cu un chelner într-o cămașă nu foarte albă, care ne-a prezentat plictisit un meniu din care putea oferi mai puțin de jumătate. Dar ne era foame și am stat acolo; terasa avea totuși o calitate… ne lăsa să vedem marea.
Și dacă am ajuns în acest punct, pot spune ca de fapt aici mi-am regăsit Costineștiul tinereții mele. Pentru că marea era aceeași – am recunoscut-o. Și tot acolo am regăsit epava, care ma aștepta cuminte parcă. Poate nici ea nu a rămas încremenită în timp, cu siguranță s-a mai distrus în atâția ani, dar de la distanța privirii mele ea mi-a apărut la fel.
Am închis și redeschis ochii și parcă aveam 19 ani. Și întorcându-mă am regăsit pe plajă și celălalt reper - Obeliscul. Nu este același monument lângă care îmi dădeam eu întâlnire cu vreun băiat… pe acela l-au luat apele inundațiilor. Acum s-a construit altul mai mare și mai impunător dar are aceeași formă… pentru că emblema stațiunii trebuie să rămână acolo, cumva trebuie să alimenteze și amintirile nostalgicilor.
Sunt încă acolo, și Evangelia și Obeliscul și marea cea frumoasă. Ne așteaptă răbdători să venim si la anu’. Ei macar nu se vor schimba până atunci.
Olimp – a doua oprire și a doua deziluzie. Aici paragina era și mai dureroasă iar peste ruina prezentului se suprapuneau amintiri și mai vechi, din copilăria mea fericită, cu parinții și fratele meu.
Aceeași a ramas doar marea, cu freamătul valurilor care la fel se izbesc și azi de stabilopozi, cu strigătele pescărușilor și cu cochiliile aduse pe țărm pe care mereu le vor culege turiștii și le vor pune la ureche să descopere iar și iar că, într-adevăr, marea se ascunde într-o scoică și o poți duce cu tine acasă.
septembrie 2018
Comments