top of page
  • Anca Ditu

Un week-end dulce-acrișor de iulie și o casă cu povești

Updated: Apr 5, 2021

Comarnic e parte din viața mea, a doua mea casă cu multe amintiri din copilărie.

De aceea mă întorc mereu cu drag acolo și niciun drum pe Valea Prahovei, indiferent care ar fi destinația finală, nu-l pot face fără un popas cât de scurt la casa mea, la doi pași de DN1.

Sunt vremuri tulburi pentru că anul 2020 este un an tulbure și pesimist. E iulie și in București e foarte cald. Dar la Comarnic e oaza de liniște și siguranță și acolo fug de câte ori pot.

Acolo e casa unde e mereu răcoare și miroase a timpuri vechi, cu terasa la stradă unde curge pe ziduri tufa de mâna Maicii Domnului care miroase a rai, e curtea în care vara înnoim ghivecele cu mușcate și petunii.

Și, firește, e gradina unde totul e verde și luxuriant

– nu pentru că vreun peisagist ar fi aranjat–o după un model din reviste, ci pentru că este iarbă multă care crește dezordonat și prin care în copilărie nu aveam voie sa călcăm pentru a nu deranja cositul. Dar acum pot alerga prin ea și pot culege margarete mici și sălbatice și mai pot culege fructe…. aproape în fiecare an, atunci când seceta sau gerul sunt mai blânde.


Toamna trecută am cules mere… nu multe - câteva kilograme; nu perfecte – cu pete sau uneori găunoase pentru că nu se tratează decât cu soare și apă de ploaie. Dar erau merele din gradina mea și asta spune totul.

Iar acum e vară, e vremea vișinelor. Crude n-am mâncat niciodată. Dar în compot sau in dulceață…. e gustul cunoscut din deserturile copilăriei. Pentru că vișinii aceștia sunt în gradina noastră de pe vremea când mamaia ne “chinuia” rugându-ne să o ajutăm la scos sâmburii - pentru că în fiecare vacanță de vară făcea dulceață. Care se servea musai pe o farfurioară transparentă lângă un pahar cu apă rece sau deasupra șarlotei de cacao pusă în ceștile de cafea …


Acum nu se mai servesc musafirii cu dulceață și apă rece. Dar placintă cu vișine se mai face… și cumva e singura rețetă dulce pe care știu să o prepar. Iar din vara aceasta… și primele borcane cu compot dulce acrișor, pentru vremuri mai reci.


Mereu când mă întorc în Comarnic înnod dialoguri și fac vizite cunoscuților ce au rămas să locuiască aici, pentru că am nevoie de amintirile lor ca să îmi completez propriile amintiri.


Generația bunicilor s-a mutat în altă parte, am pierdut-o… a mai ramas un singur martor pe strada noastră … o venerabilă domnișoară profesoară de limba română, ce a depășit pragul celor 90 de ani dar este încă în putere, cu memoria intactă și un incredibil drag de povestit. Ne întâlnim uneori pe strada mare, alteori la parastase, dar inevitabil ajungem să conversăm până uităm de timp. De fapt, eu mai mult ascult și dânsa mai mult îmi relatează de fiecare dată câte un crâmpei dintr-o viață trecută - cu școli interbelice și domnișoare de pension, cu amintiri “nobile” strivite de bocancul comunist care a răsturnat după război lumea așa zis “burgheză”, cu dârzenia de a supraviețui pentru a învăța carte multe generații de copii.


Din generația mamei mai sunt câțiva încă aici … începând cu unchiul meu (vărul ei primar, mai bine zis fratele cu care a crescut în aceeași casă până când facultățile i-au separat) care încă are grijă de sufletul casei noastre din Comarnic.

Dar azi vreau să scriu despre altcineva, despre o altă doamnă fermecătoare, coborâtă parcă din alt timp… din anii de după război, când două fetițe au devenit vecine, pe o straduță din Comarnic, la doi pași de DN1. O fetiță mai mică, stând în poartă cu o păpușă în brațe, căutând peste drum o noua prietenă, puțin mai mare. A găsit-o și au ramas prietene până la sfârșit…

Acum prietena puțin mai mare este o prea distinsă doamnă cu părul alb dar cu mintea tânără și plină de amintiri vii. Am revăzut-o după niște ani și i-am fost oaspete în casa veche și fermecată în care locuiește cu fiica ei. Mi-a părut o adevărată castelană care ne-a poftit pe domeniul ei, în care am intrat, cred, pentru prima oară.

Imaginați-vă o casă veche, de lemn, cu niciun element modern în ea. Pare bătută de vreme, dar asta e doar o aparență, deși am aflat că fusese ridicată acum aproape un secol.

Wow, aproape un muzeu, mi-am zis – și s-a dovedit că aveam dreptate!


Atunci a început povestea: cu farmecul amintirilor interbelice de pe vremea când prinții Martha și George Valentin Bibescu și-au construit domeniul la Posada și au “luat în grijă” Comarnicul – fabrica de ciment, biserica, dispensarul, școala... poartă amprenta lor… mda, mai puțin fabrica de ciment care nu a putut supraviețui vremurilor “post-revoluționare”… dar asta e altă poveste.

Casa în care am intrat a fost construită de prințul Bibescu pentru directorul fabricii sale, în 1927; și după un timp a fost cumpărată de preotul așezării. De atunci a rămas în familia sa și, în zilele noastre, “ultima preoteasă” și fiica ei țin viu sufletul acestei case.

Într-o secundă am intrat în alt timp: m-am și văzut într-un film de epocă, cu rochie lungă, pălărie, umbeluță și mănuși de dantelă, ridicându-mă de la masa de toaletă în foșnet de tafta și parfum de iasomie.


Ferestre înalte cu cercevele din lemn vechi și perdele croșetate de mână; covoare și cuverturi, costume populare și chiar o roată

de tors – ca într-un veritabil muzeu al satului; porțelanuri fine, tablouri, fotografii sepia, mobile sculptate de meșteri locali – ca într-o veritabilă casă boierească. Și toate, dar toate însoțite de câte o poveste.


N-aș mai fi plecat dar am promis să revin. Pentru că mai am încă o poveste de ascultat: aceea despre două fetițe cu păpuși care s-au împrietenit după război și au rămas prietene o viață, până la sfârșit.


iulie 2020


P.S. fac o completare tristă acum, pe 3 aprilie 2011. Azi am aflat că distinsa profesoară de română despre care am scris mai sus, vecina noastră din Comarnic, prietena mea cu care aș fi stat ore în șir la povești, nu mai este... Luna trecută am fost pe la dânsa, am vorbit, i-am dat să citească aceasta postare în care vorbeam puțin și despre dânsa si pe cea Despre bunici. Și am făcut aceasta poză (6 martie). Câteva zile mai târziu am sunat-o și am povestit puțin despre cele scrise. Era bine. Acum deodată nu mai e... Vârstă înaintată, Covid și singurătate (poate că dacă ar fi putut cere ajutor mai repede...). Și un sac de plastic.... trist și nedrept. Dar acolo unde s-a dus sunt toți prietenii săi. Sper că s-au întâlnit și deja stă la cafea cu bunicile mele și le povestește și despre noi. Drum luminat să aveți, domnișoara Ligia!

108 views0 comments

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page