Bucuria din lucrurile mici

Am scris anul trecut un eseu despre lucruri simple și bucurii mărunte. Textul de mai jos poate fi o continuare...

Mătușa mea, Doina - o venerabilă doamnă profesoară de 88 de ani, din Roman. Nu ne-am văzut de 6 ani (poza este făcută atunci), dar vorbim des. Este cel mai în vârstă membru al familiei mele și ne leagă multe amintiri vechi despre mulți dragi nouă care nu mai sunt. Mi-e dragă și mă bucur să o știu acolo.

 Ea este una dintre cititoarele fidele ale blogului meu... dar nu online, Doina nu are treabă cu internetul. Așa că ... ea este singura mea "clientă" care citește de pe hârtie.

Deci, după fiecare postare, tipăresc articolul și îl pun la poștă. Uneori scrisoarea ajunge repede, alteori trec săptâmâni... sau nu ajunge niciodată (dar reprintez și retrimit...). Pentru că ea așteaptă poștașul la poartă, citește și apoi mă sună să mă laude.

Știu că are vederea foarte slabă, știu că se chinuie, dar nu renunță și se bucură când îi vine următoarea epistolă. Surpriza mare a fost când una din expedieri a fost nu un plic, ci un mic colet.. am pus în el și o lupă. A fost bucurie! Lupa stă pe noptieră și este folosită zilnic.

Deci, am datoria să scriu în continuare! Și să sper că Doina va continua să mă citească încă mult timp.

Prietena mea, Maricica - o altă venerabilă doamnă, prietenă bună a mamei mele (de când erau studente și împărțeau aceeași cameră de cămin.... prietenia lor a continuat apoi zeci de ani în gașcă extinsă cu tata, soțul ei și alți prieteni... pe unii îi cunoșteam, pe alții nu... dar toți sunt acum personaje de povești.

 Acum este prietena mea și ne vedem cel puțin o dată pe lună... la cafea. Pretext să îmi povestească amintiri de demult din tinerețea alor mei, să ne uitam pe poze vechi, să povestim despre copii și nepoți, să facem schimb de mici daruri, să îmi pună în geantă de fiecare dată la plecare măcar un borcan de dulceață, sau zacuscă, sau dulciuri. Avem deja tradițiile noastre - facem poze la fiecare întâlnire, vin cu punguța de cafea (doar la Cica acasă mai beau la ibric), la întâlnirea din decembrie îi aduc calendar de perete cu poze frumoase și cifre mari.

Câteodată o iau cu mașina și mai facem drumuri, încerc să ajut câte un pic, deși cel mai mult contează întâlnirea însăși.

Și, da, Cica are whatsapp și poate deschide linkurile cu postările mele. Călătorește și ea cu mine și... mă laudă. Abia aștept "recenzia" ei după acest eseu.

Bucuria întâlnirilor noastre este reciprocă și repetabilă și sper să mai țină mult și bine...

O altă mică bucurie pentru mine - îmi place să dăruiesc. Mereu când ies la cumpărături îmi vin idei pentru mici cadouri și adesea le și cumpăr (deși unele așteaptă destul până vine momentul potrivit pentru a fi oferite). Mereu când plec din țară cumpăr suvenire pentru cei apropiați. Mereu când vin Sărbătorile îmi fac lista de "abonați" pentru care pregătesc câte ceva.

De cele mai multe ori sunt daruri mărunte, necostisitoare, dar cu sens, cât de cât... să simt eu că se potrivesc celor care le vor primi, care arată că îi cunosc și știu ce le-ar plăcea.

Ofer cărți (în general citite de mine, deci verificate), ofer mici decorațiuni pe care eu le confecționez, ofer lumânări parfumate, ceai, ofer mici experiențe (un bilet la teatru, de exemplu).... lista e lungă.

Și dacă ei se bucură, mă bucur și eu. Pentru că știu ce simt și eu când primesc!

Și trimit felicitări scrise de mână, prin poștă, cel puțin de trei ori pe an (de Crăciun, de Paște și de 1/8 martie). Îmi place să stiu că au ajuns (chiar dacă uneori cu întârziere) și apreciez când aud ca e singurul plic fără factură pe care unii îl primesc.

E și asta o mică bucurie pentru destinatar, dar, în egală măsură, pentru expeditor, și nu costă aproape nimic.

Am scris acum eseul acesta pentru că acum sunt exact în această perioadă... când pregătesc cadouri. Felicitările sunt trimise deja!

decembrie 2025