Iubire fără limită de vârstă

Bătrânețea e tristă. Bătrânețea e fragilă și neputincioasă. Bătrânețea e singură.

Tot mai des mă intersectez cu vârstnici. Poate pentru că eu însămi sunt deja în a doua parte a vieții iar multe dintre cunoștințele mele apropiate sunt oameni foarte în vârstă. Îi văd cum se transformă și mă doare sufletul.  Și totuși, mă bucur că sunt încă aici.

N-aș fi scris acum despre asta, dar zilele trecute am avut un puseu de emoție mergând în vizită la cineva drag, aflat într-un sanatoriu pentru seniori.

Merg des acolo, dar ultima dată a fost puțin altfel - mai intens și mai trist. Zi de Paște, când vizitele rudelor sunt mai multe. În salonul de jos era aglomerație, mulți rezidenți se întâlneau cu familiile lor.

Așteptând să coboare, mă uitam în jur și câteva scene m-au frapat și emoționat tare.

La o masă mare, rotundă, văd o doamnă în vârstă, în cărucior, înconjurată de familie. Erau mulți, copii și nepoti, vârste diferite. Fără să vreau auzeam crâmpeie de conversație. Nu le voi reproduce, dar am înțeles că venerabila bătrânică nu mai era ea însăși și, deși i se repeta cine sunt cei mici de la masă, nu părea să îi rețină. Participa la discuția animată din jurul mesei deși... nu era acolo. Dar i se repeta de fiecare dată, cu răbdare iar fața ei senină aproba constant din nou și din nou. Off... de ce nu se pot păstra amintirile?

O singură replică o voi scrie aici și asta doar pentru că m-a făcut să zâmbesc.  A întrebat-o cineva de la masă câți ani are. "20 bătuți pe muchie, mamă!" - Dacă în mintea dumneaei era tânără, frumoasă și sprintenă.. atunci era bine!

În spatele meu, pe o canapea, un cuplu de vârstnici. Erau amândoi internați, cred. Se uitau la televizor, mai vorbeau între ei și.. se țineau de mână. Nu îi cunosc, dar poate că ei erau doar neputincioși fizic și aveau nevoie de sprijin și ajutor medical. Însă erau împreună, se aveau unul pe altul și asta era o imagine optimistă.

Alături, un alt domn se juca un fel de Tetris pe telefon, cufundat intr-un fotoliu. Familia fusese mai devreme, dar acum doar el rămăsese acolo, trist și însingurat.

Dar cel mai mult din ce am văzut m-a impresionat vizita făcută unei doamne de către familia fiului ei. Doamna era aranjată, se dăduse și cu puțin ruj, arăta elegant chiar dacă era în "haine de casă". Nepoțeii, mici și drăgălași, zburdau prin tot salonul, se vedea că veneau des pentru că mai intrau în vorbă cu alți bătrâni, pe unii știau și cum îi cheamă. Mama lor stătea continuu cu ochii pe ei și, în același timp, reușea să vorbească câte puțin și cu soacra ei.

La un moment dat a scos dintr-o sacoșă două jucării și tatăl i-a chemat pe copii: "Uitati, a venit Iepurașul la Maia și v-a adus cadouri!". Copiii le iau, se bucură și se joacă, ei nu au griji.

Dar băiatul doamnei mi-a adus lacrimi in ochi. A stat permanent pe canapea, lângă mama lui, ținând-o după umeri și mângâind-o pe braț. Vorbea încet cu ea, nu știu ce îi spunea, dar se înțelegeau, doamna avea privirea interesată și cred că era.. acolo, lângă familia ei.

Și, în sfârșit, a coborât și domnul pe care îl așteptam. Are privirea mai stinsă, dar când ne vede se bucură, ne știe. Primește des vizite, îi știe pe toți ai lui, copii și nepoți, și asta e bine. Și, într-o mare de cărucioare, el merge, deși încet și nesigur, pe picioarele lui.

 Și am ciocnit ouă. Și i-am lăsat cozonac și pască. Și i-am promis că revenim.

 Și am plecat cu lacrimile în ochi.

Cristos a înviat!

aprilie 2026