Gânduri incerte ale unei mame cu doi copii

Copiii mici nu te lasă sa dormi. Dar nici când cresc nu scapi...

Gândurile i se adună în minte în special seara, noaptea, când totul se liniștește în casă, e întuneric și ar trebui să vina somnul.

Dar somnul nu vine imediat și lasă gândurile să vină, în valuri dezordonate, trecând unele peste altele, unele mai agitate și unele mai calme, unele mai conturate și altele mai vagi, unele mai lungi și altele mai scurte, crâmpeie neterminate.

Are doi copii, unul mai mic, unul mai mare. Sunt reușiți, au o viață frumoasă, le-a făcut o viață frumoasă până acum. Oare va reuși să fie la fel și în viitor? Va putea păstra echilibrul de până acum? Ei vor reuși să se descurce bine în momentul în care își vor lua zborul?

Uff… momentul ăsta când își vor lua zborul…. Știe că va veni dar nu vrea să se gândească la el, îi e teamă, îi e groază, îi vin lacrimi în ochi când îi apare gândul acesta.

E vorba despre copilul cel mare. Oare când a crescut? Se uită câteodată la el și parcă nu ar fi al ei. E prea mare, e înalt, deja are barbă, are vocea fermă, de bărbat. Va pleca în curând de acasă. Știe că se va descurca, l-a urmărit crescând și știe că va putea. Dar nu va mai avea nevoie de ea să-l apere, nu va mai sta cu ea de vorbă în fiecare zi să îi povestească fleacurile de la școală sau să se sfătuiască. Nu va mai fi nevoit să o contrazică când i-ar spune că nu-i vine bine o anumită cămașă.

Nu va mai ști noaptea când ajunge acasă și va putea, în sfârșit, să adoarmă liniștită.

Cum va putea să îl ajute sau să îl asculte măcar când va fi plecat, aiurea prin lume?

Dacă se va îndrăgosti de cine nu trebuie? Dacă va trece pe lângă marea dragoste și nu o va observa? Cum se va descurca, de fapt, fără mama?

Ce gânduri stupide… ce căutați în capul ei, de ce nu o lăsați să doarmă?

Peste gândul asta apare brusc altul… da, copilul cel mic. Ce se va face el fără copilul cel mare? Ei sunt nedespărțiți doar. Aici gândul se împotmolește și nu vrea să meargă mai departe, cel puțin nu în noaptea asta.

Dar copilul cel mic aduce și alte gânduri în mintea mamei. El e un altfel de copil, e mai sensibil, mai fragil, mai nesigur. Poate nu e așa, dar așa îl vede mama. Nu, nu are voie să îl compare cu niciun alt copil, nici măcar cu fratele cel mare. Dar gândurile sunt neascultătoare, nu au habar de reguli. Ele vin pe furiș și rămân în minte, amestecate cu celelalte. Și scot capul la lumină exact când ai uitat de ele.

Copilul cel mic e foarte deștept… dar de ce nu știe toata lumea asta? E un fel de axiomă, nu mai trebuie demonstrată și totuși unii nu știu, sau nu recunosc. E mama de vină? E copilul? Sau lumea e nedreaptă? S-ar lupta ea cu toată lumea, în locul lui. Dar ar reuși? Sau ar fi bine să facă asta?

Iunie 2016