top of page
  • Anca Ditu

Mărturii de Paște

Updated: Apr 29, 2021


Aproape în fiecare an facem Paștele la Comarnic, în casa bunicilor și a vacanțelor copilăriei mele...

Fugim de agitația orașului și rutina betoanelor ca să evadăm “la curte”, în grădina în care primăvara explodează cam la o lună după ce apare în București. Astfel, am privilegiul de a repeta bucuria descoperirii florilor de măr, de lalele, narcise, forsiția, a celor 2-3 fire de liliac...

Așa a fost și anul acesta, primăvara în grădina mea parcă e mai frumoasă ca oriunde și nu mă mai satur de ea. Și chiar dacă ritualurile de Paște se repetă an de an, de data aceasta două momente m-au surprins și mi se vor adăuga la lista mea cu amintiri deosebite.


Noaptea de Înviere. Ne pregătim să plecăm spre biserică, să luăm lumină. Nu sunt o persoană foarte religioasă. Dar cred. În Cel de sus și în Cei dragi care, de sus, ne veghează. Și, ca în fiecare an, cred că dacă aprind și duc candele la cimitir, cei de acolo primesc și se bucură că le luminăm calea și suntem aproape unii de alții.

Ora 23 - a început să plouă torențial, pe stradă apa curge în șuvoaie la vale. Am avut un moment de îndoială și m-am gândit să rămânem acasă, pentru că biserica și cimitirul sunt departe și sigur lumânările n-au cum să rămână aprinse.

Ora 23.15 – ploaia se domolește parcă și ne adunăm curajul să plecăm totuși.

Ora 24 – niciun strop de ploaie, niciun strop de vânt nu mai tulbură ceremonia; în aerul curat și răcoros preoții au ieșit cu lumină, ne-am aprins candelele în curtea bisericii, am cântat Cristos a înviat din morți… și am luat-o pe jos spre cimitir.

Noi și șuvoiul de oameni, într-o procesiune liniștită către cei de dincolo. Cimitirul se umple de oameni, din depărtare sclipeste de zeci (sau sute) de luminițe galbene și roșii. Niciun sentiment de teamă sau de urât ci de liniște sufletească și bucurie că am reușit să ajungem.

Întorși acasă, am ciocnit ouă și am băut vin roșu. La ora 2 a reînceput să plouă liniștit, dar noi ne îndeplinisem misiunea și dormeam în pace. A fost oare un semn de sus?


Duminica Paștelui. Zi de tihnă în grădină și de vizite la cunoștințe. Un alt ritual al vizitelor în Comarnic este drumul sus în Poiană (unul din “cartierele” din deal ale orășelului nostru) la două din apropiatele familiei noastre de trei generații încoace: surorile Mariana și Gabi și familiile lor. Bunici, copii și nepoți care ne-au intrat în casă și cu care ne-am jucat și ne-am ajutat de când mi-aduc eu aminte. Urcăm des la ele preț de o cafea și o prăjitură și plecăm, invariabil, cu portbagajul plin de “bucate de țară”.


Nu a facut excepție nici vizita de acum: ouă și drob, cozonac și pască și țuică oferite din belșug, cu drag și exces de ospitalitate, primite cu bucurie de orășenii de noi. Dar nu asta a fost memorabil acum pentru că asta se întâmplă la fiecare întâlnire. Ci propunerea lor de a urca spre casa unuia dintre copii, undeva în vârful dealului, și mai aproape de cer. În amintirile vechi ale copilăriei mele îmi apărea căsuța bătrânească în care statea demult mamaia Geta (soacra lui Gabi) și în care am mers odată noi, cei 4 copii ai vacanțelor din Comarnic (eu cu fratele meu și verii noștri) și bunicile noastre… departe, parcă la marginea lumii, acolo unde tații noștri urcau pe timpuri să vadă meciurile pe care le transmiteau bulgarii și care se prindeau doar la înălțimea aceea (întotdeauna m-am intrebat cum or fi putut oamenii de aici să facă zilnic naveta pe jos până în oraș, atâta cale până la drumul național (DN1).

Și iată-ne acum, cu mașina, firește, urcând curajos să mai facem o scurtă vizită de curtoazie. Cum am intrat în curte mi-am reamintit locul, căsuța bătrânească ce era încă acolo, dar alături acum de o casă mare, cu etaj, pentru băiatul lui Gabi care a ales să locuiască aici. Și mamaia Geta încă era acolo și, la 86 ani, m-a recunoscut imediat și a rememorat cu acuratețe nume, oameni, fapte din trecut.

N-am vrut să intrăm în casă, am ramas puțin în grădină privind cu nesaț peisajul pajiștilor întinse și al pomilor înfloriți, gândind că aici e mai frumos ca în Elveția. Nu am putut impiedica nici gazdele acestea să fie ospitaliere cu noi, doar și aici sunt găini care fac ouă proaspete, nu? Și am plecat apoi, petrecuți la poartă de tineri dar și de mamaia Geta care a ținut să îmi facă ea însăși un pachețel cu 4 ouă roșii și două bomboane…

Mi-au dat lacrimile...


Drumul înapoi prin sat, spre casa noastră de la șosea a trecut iar printre case frumoase, curți și grădini și mai frumoase în care primăvara zâmbește prin fiecare floare și fir de iarbă.

E tare frumos acasă, de Paște !

Aprilie 2019


145 views0 comments

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page