top of page
  • Anca Ditu

Despre bunici

Updated: Jun 30, 2023

Ma gândesc adesea la bunicii mei, chiar dacă au trecut mulți ani de când au plecat. Mă gândesc cu nostalgie, cu dor dar și cu bucurie. Pentru că ei, cumva au rămas lângă mine, prin lucrurile care le-au aparținut, prin amintirile frumoase, prin moștenirea spirituală pe care mi-au lăsat-o.

Și, fără să le aduc elogii postume, fac doar o pledoarie pentru a ne aminti cât mai des de bunici. Pe ai mei vreau doar să îi aduc în prezent și să-i pomenesc puțin, onest și simplu, așa cum au fost și ei. Mi-e drag să fac asta.

Numele lor au fost de la început delimitate în vocabularul copiilor: părinții mamei au fost (și sunt) Mamaia și Tataia


iar cei ai tatei, Bunicu și Bunica.

Mamaia și Tataia au însemnat întâi Comarnic și casa de vacanță a copilăriei. Pe tataia l-am apucat doar primii trei ani; eu am amintiri vagi, fratele meu nici atât. Ne-am construit apoi amintirile din poze și povești, dar el a rămas mereu model și mândrie pentru noi.

Pe scurt despre tataia Jean – copil dintr-o familie simplă, dar atât de deștept încât a fost trimis de comunitatea orășelului la școală la București. Deși pare o legendă, este adevărat; acum nu mai trăiește nimeni care ar putea să îmi dea detalii – știu doar că a fost sprijinit financiar, probabil de primărie. Și nu s-au înșelat. Băiatul Ion a terminat liceul Sfântu Sava (promoția 1929) – am înrămat acasă, la Comarnic, diploma lui de bacalaureat și mai avem poza tradițională de pe treptele liceului, făcută ulterior, la una din reuniunile lui de clasă . El a fost primul absolvent de Sf. Sava al familiei, dar a setat un reper astfel că i-au mai urmat încă două generații.

Și apoi a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale (ASE-ul de azi)… dar s-a întors în Comarnic ca și contabil șef al fabricii de ciment.

Doar două amănunte inedite mai vreau să spun despre el, ele cred că pot defini bine care a fost mereu modelul de bărbat și de soț pentru femeile din familia noastră:

Cum l-a cunoscut mamaia? Cândva, în anii ’30, a fost invitată la o întâlnire organizată de Partidul Național Țărănesc, unde un tânăr intelectual a ținut o prelegere. Poate nu era Făt Frumos dar elocința lui a cucerit-o... și de acolo a pornit totul.

Spunea tata (ginerele lui), imediat după Revoluție; “Ehee, dacă mai trăiau Nenea Jean și alții ca el, ne convingeau pe toți să devenim Țărăniști…”.

De ce toată lumea i-a spus Jean? – Erau mulți Ioni în Comarnic (chiar și cu același nume de familie), dar numai unul plecase la școli în capitală și vorbea fluent franceza…..

Mamaia – a fost sufletul meu. Mi-a fost cel mai mult timp aproape, m-a crescut, m-a văzut mireasă, și-a văzut primul strănepot. Un model de bunătate – atât pot spune despre ea - deși multe alte cuvinte o pot caracteriza: eleganță, umor, înțelepciune, diplomație, putere, curaj.

De nenumărate ori m-am uitat în albumele vechi ale familiei, în pozele acelea sepia, cu pălării și taioare croite la comandă, cu dedicații caligrafice pe spate și prin ele am tras cu ochiul la lumea aceea fascinantă din interbelic.. ei bine, mamaia mea era acolo…

Un amănunt inedit și aici: familia ei era mic burgheză, aveau un magazin de “manufacturi” în Comarnic, la doi pași de DN1… la stradă, în casa pe care o avem și azi (iar magazinul este acum "salonul" casei); încă mai păstrăm o masă - tejghea cu multe sertărașe de mercerie și cataloage cu mostre de ațe în toate nuanțele ( așa am învățat eu culorile în franceză…). În week end-uri dădeau câte o fugă la Sinaia la vreun restaurant sau la Cazinou… la câteva mese distanță de membri ai familiei Regale. Ce vremuri….


Ar fi atâtea povești de spus, dar acum pe cine ar mai interesa oare? Așa că vin la Bucuresti, la părinții tatei.


Bunicu și Bunica – așa cum le spune și numele, oameni bătrâni și buni. Așa i-am apucat de la început, până prin liceu, când m-au părăsit, la nici un an unul după celălalt.

Stăteau într-un apartament micuț și noi mergeam să îi vizităm cel puțin o dată pe săptămână. Săream în pat și nu ne certa nimeni, primeam câțiva bănuți în fiecare zi de pensie, mă uitam la bunicu cum picta…

Da, bunicu Dinu a fost pictor, deși nu asta îi era meseria. A făcut în anii ‘20 Școala de Belle Arte, l-a avut profesor Dimitrie Paciurea iar Ciucurencu i-a fost coleg. Doar că el avea o familie de întreținut și nu a putut să se dedice picturii, așa că a devenit un funcționar respectabil iar arta i-a rămas doar hobby până la sfârșitul vieții. A pictat mai ales flori și multe dintre tablourile lui decorează pereții din casele apropiaților noștri. Nu a vândut, nu a făcut expoziții, a fost Pictorul nostru…și păstrez încă ultimul lui tablou, rămas neterminat pe șevaletul din apartament.

Țin minte că glumeam întrebându-l de ce nu i-a cerut și el lui Ciucurencu câteva pânze (de când erau ei tineri și artistul încă necunoscut), sau măcar o bucată de lut modelată de Paciurea pe la vreun atelier… am fi fost și noi bogați, bunicule… ne zâmbea blajin, sau poate cu regret că nu a continuat și el…. Nu voi ști niciodată… dar tablourile rămase de la el sunt neprețuite pentru mine.

Bunica cred că m-a iubit cel mai mult… asta pentru că avusese doi băieți (și pentru că înaintea lor pierduse o fetiță bebeluș – difterie luată, se pare, de la o clientă care venise în atelierul ei de “Mode și pălării”). Niciodată nu am auzit o dojană de la ea, ci doar povești frumoase, uite doar una: “știi, când era tatăl tău mic a venit odată în atelier și, în timp ce probam o clientă, i-a găsit eșarfa de mătase, a luat o foarfecă și a decupat-o după model”.

Un amănunt insolit și despre ea, firește: se născuse în Mirceștii lui Alecsandri, la câțiva ani dupa moartea poetului iar soția lui i-a fost nașă. De aceea au numit-o Alecsandrina (deși, ulterior actele s-au rescris și numele a fost “corectat” cu X-ul corespunzător). Poate de aceea, în copilărie mi-a fost drag și ușor să învăț pe de rost multe din poeziile lui.


Închei povestea cu încă un personaj drag, cu Anișoara, căreia noi, copiii, i-am zis mereu Mași. Era soră cu mamaia și, cum ele au fost extrem de apropiate, și ea a fost de-a noastră. Tot Comarnic, tot bunătate, tot umor și eleganță, deși alt temperament. Am multe povești și cu ea, am poze, am amintiri.

Mi-a rămas aproape încă 11 ani după mamaia și cred că în aceasta ultimă perioadă mi-a fost cea mai dragă, nu doar pentru că au fost inseparabile până în ultima clipă, dar cumva mi-a umplut golul lăsat de ea.


Îmi amintesc că mi-a spus atunci: ”acum, că nu mai e Marioara, o să uiți de mine…”. Nu a fost așa, încă 11 ani de atunci am alergat spre Comarnic cât de des am putut și am sunat-o zi de zi, până când nu mi-a mai raspuns…

Am fost un copil norocos.

Eu am avut, de fapt, 5 bunici…











februarie 2021

376 views1 comment

Recent Posts

See All

1 comentario


Diana Tunaru
Diana Tunaru
22 feb 2021

So beautiful! Ne-ai dat o idee stralucitoare Anca! Nu numai sa ne amintim debunici, adica nunumai in gandurile noastre ....ci si pe hartie...sa descumpanim amintirile in scris! ...si daca mai punem si zambetul lor asa cum ii stim ....e ca si cum sunt tot aici! Poate de fapt este doar AICI si nu exista ACOLO! te pup!

Me gusta
bottom of page