Am citit această carte acum câțiva ani și mi-a ramas în minte și în inimă. Și zilele acestea, când văd grozăvia ce se petrece la câțiva pași de noi, cu tancurile unei țări care invadează o altă țară, cu sirene care trimit oameni în adăposturi și cu refugiați care fac cozi la vămile noastre... mi-a revenit în minte exodul francezilor din calea naziștilor care le ocupaseră țara în 1940.
Irene Nemirovsky a scris despre asta în timp real, pentru că locuia la Paris în timpul războiului. Suita ei ar fi trebuit să aibă 5 volume, dar doar primele două au fost scrise (Exodul și Dolce). Au văzut lumina tiparului mult mai târziu și au fost o revelație a literaturii. Sunt mărturii exemplare, impresionante, crude, asupra unei realități violente din istoria Franței de la începutul celui de-al doilea război mondial.
Dar, mai presus de povestea scrisă, eu am fost puternic impresionată de destinul autoarei și cred că însăși viața ei ar putea fi subiectul unui roman.
Irene Nemirovsky s-a născut în 1903 la Kiev și a murit în 1942 la Auschwitz.
Facea parte dintr-o familie evreiască bogată care a fugit în Franța pentru a scăpa de persecuțiile aduse de Revoluția bolșevică din 1917.
În Parisul interbelic, Irene a înflorit și a devenit scriitoare, aici s-a căsătorit și a avut copii. Familia s-a convertit la creștinism când a înteles că vor incepe alt fel de persecuții – dar asta nu i-a salvat. Au reușit să își trimită fetițele la țară și acestea au fost ascunse și salvate in final, reușind să fugă doar cu o valiză pregătită de mama lor, în care ascunsese manuscrisul Suitei franceze.
Irene a simțit că soarta ei era scrisă deja, de aceea a scris până în ultimul moment, în Franța ocupată, și, cumva aceste ultime două volume sunt testamentul ei literar – în iulie 1942 a fost arestată și trimisă la moarte în lagărul de exterminare Birkenau (soțul ei a avut aceeași soartă câteva luni mai târziu).
Fetele au salvat prețiosul caiet și l-au păstrat ca pe o ultimă legătură cu mama lor, fără să îndrăznească să-l popularizeze. Anii au trecut și abia în 2004 l-au incredințat Institutului pentru Memoria Scrierilor Contemporane, care l-a publicat.
Irene Nemirovsky a renăscut atunci și noi, cei de azi, am putut citi încă o pagină din istoria neagră a acelor ani. Istorie care pare ca se repetă, deși noi încă sperăm că nu va fi așa.
25 februarie 2022
Opmerkingen