Calea Baltică - Lituania

partea a II-a

Lituania e soră cu Letonia pentru că le leagă multe aspecte; le leagă geografia, le leagă limbile pe care le vorbesc (letona și lituaniana sunt ultimele două limbi baltice încă vorbite în lume), le leagă ultimul secol de istorie, le leagă un prezent frumos umăr la umăr.

Dar privind în urmă, Lituania are un alt trecut, glorios. A fost un stat de sine stătător - atestat încă din 1253! Câteva secole mai târziu, Ducatul Lituanian era cel mai mare stat din Europa (includea actualele țări Lituania, Belarus, Ucraina, precum și părți din Polonia și Rusia).

În 1569 s-a unit cu Polonia și au format Uniunea Polono - Lituaniană, un Commonwealth puternic în Europa, având un singur rege, comun – stat care a funcționat până în 1772 când a început dezmembrarea sa, cu părți rupte și adjudecate de prusaci, habsburgi și ruși... până în 1795 când deja nu mai exista (cea mai mare parte fiind înghițită de Imperiul Țarist). Atunci a început rusificarea forțată a populației... dar nereușită – lituanienii și-au păstrat credința (fiind preponderent catolici) și limba (datorită unei rețele clandestine de școli și a contrabandei...cu cărți).

De atunci începând, istoria sa seamănă cu a Letoniei vecine (detaliată în partea I), cu recâștigarea independenței la sfârșitul Primului Război Mondial.

Aici se cuvine însă o paranteză.... între cele două războaie mondiale, o parte din teritoriul lituanian -  zona Vilnius - a fost ocupat de noul stat polonez și capitala țării rămase s-a mutat la Kaunas. Deci fostele țări unite au devenit ostile... până când pactul Ribbentrop-Molotov le-a adus din nou împreună... sub cizmele invadatorilor, cu reocuparea ei de către armata sovietică în 1940, înlocuită de stăpânirea nazistă între 1941-1944 și apoi recucerirea bolșevică, transformând-o în republică sovietică și câștigarea independenței finale în 1990.

Acele vremuri au fost sumbre și de foarte tristă amintire – și expresia aceasta pare foarte potrivită, pentru că nici lituanienii nu uită și țin memoria lor vie pentru generațiile noi.

Și pentru că am început cu istoria (ca o continuare a poveștii din Riga)... trec spre obiectivele turistice și încep cu:

Muzeul Ocupației și al luptelor pentru libertate – deschis în fosta clădire a Gestapo și apoi a KGB, în care am rememorat mărturiile anilor de teroare ai Holocaustului și comunismului, cu celulele interogatoriilor, camerele de execuții, exterminarea evreilor (cifrele spun că peste 90% din populația evreiască a pierit), deportările în Siberia, lupta partizanilor și rezistența anti-sovietică, exemplificată și prin resentimentele față de invadatorii prezentului...

Ca și la prietenii de peste graniță, și aici se vede un puternic atașament pentru Ucraina, de la steagurile care flutură peste tot, alături de drapelul național și steagul UE (mai jos este Palatul Prezidențial, unde si coloanele de la intrare sunt drapate în galben-albastru), până la fiecare autobuz din capitală care afișează mesajul de solidaritate.

Dar Vilnius este acum un oraș al păcii, al artei, al libertății, un oraș cu un Centru Vechi patrimoniu UNESCO.

Este orașul în care eu am văzut cea mai mare aglomerare de biserici – cele mai multe catolice, dar nu numai - multe și foarte frumoase. Și asta, culmea – în ciuda faptului că lituanienii au fost printre ultimii europeni creștinați (aproape de anul 1400)!

Catedrala Sf. Stanislau

Nu trebuie să fii foarte religios ca să le admiri și să intri în ele ca turist preocupat de arhitectura lor, dar în fiecare poți găsi locul tău în care să te închini (in felul tău, nu contează ce rit are fiecare) și să te rogi.

Catedrala Sf. Stanislas

Biserica ortodoxa a Sf. Duh si cea catolica a Sf. Tereza

Biserica Sf. Ecaterina

Însuși Napoleon s-a îndrăgostit de una dintre bisericile de aici, o capodoperă gotică construită cu peste 5 secole în urmă - Sfânta Ana - și și-ar fi dorit... să o poată duce în palme, acasă, în Franța.

Palatul Ducal – construit în secolul 15 ca reședință a Marelui Duce al Lituaniei și ulterior a viitorilor regi ai Poloniei – care conduceau Uniunea celor două state... a funcționat timp de 400 de ani ca un centru politic și administrativ – până când a fost demolat in 1801 – de noua stăpânire rusă.

În 2002 pe acel loc s-a decis construirea unui nou palat și în doar 16 ani (cu sprijinul statului și donații de la lituanienii emigrați) s-a ridicat de la zero un edificiu splendid, în care noi ne-am "pierdut" câteva ore bune, citind despre povestea acestei țări (istoria curgea fluid, în panouri succesive (povestite frumos și în engleză, evident), și plimbându-ne prin camere decorate așa cum probabil ar fi putut arăta cele de demult.

Turnul lui Gedimin - a fost de fapt primul punct al plimbării noastre prin Vilnius –citisem că de aici se vede cel mai frumos cum apune soarele peste oraș. Am urcat dealul și a meritat, într-adevăr, orașul văzut de sus ni s-a înfățișat spectaculos, cu multele sale turle de biserici și acoperișuri cărămizii.

Turnul este tot ce a mai rămas din castelul medieval al lui Gediminas – primul Mare Duce al Lituaniei și întemeietorul orașului (legenda spune că în timp ce vâna pe aceste meleaguri, a înnoptat pe deal și a avut un vis ciudat cu un lup de fier care urla spre el – a doua zi astrologul-magician de la curte i l-a interpretat că ar fi semnul să construiască aici un oraș măreț... și așa s-ar fi născut Vilnius, luând numele după râul Visna ce curge în apropiere.

Iar principalul bulevard al capitalei se numește... Gediminas.

Și am ajuns în Piața Primăriei:

Aici este montat Portalul - un mare ecran circular, conectat live (pe principiul video conferințelor - connecting people, da?) deocamdată cu alte două orașe europene, Dublin și Lublin (am citit că se plănuiesc noi conexiuni cu Reykjavik și Londra). Așa că am făcut și noi cu mâna și am zâmbit către trecători necunoscuți din Irlanda și Polonia... suntem toți așa de aproape unii de alții, nu-i așa?

Republica Uzupio – este de fapt un cartier boem al orașului, frecventat sau locuit de artiști, dar un must-see în traseele turistice. Pe vremuri era un cartier evreiesc... pustiit de Holocaust, în care clădirile abandonate s-au degradat, fiind ocupate după război de periferia societății și apoi de artiștii rebeli ai perioadei sovietice. În zilele noastre, Uzupio poate fi văzut și ca o mișcare civică și culturală, o Republică autoproclamată, având propria Constituție (pe care am găsit-o scrisă și în română), steag, imn, granițe, reguli – sigur, sunt doar simbolice, dar vorbesc despre spiritul liber.

Dar hai să și ieșim puțin din oraș!

La nici o oră de capitală se află Trakai (numele înseamnă orașul de pe lac)– acum un sat pitoresc, înconjurat de lacuri și păduri, cu doar vreo 5000 locuitori, dar vizitat anual de peste 1 milion de turiști. De ce?

Pentru că are locul lui important în istoria țării – fiind pe vremuri reședința Marelui Duce al Lituaniei, deci un simbol al statului. Punctul principal de interes este castelul de pe apă, construit în secolul XIV (pe o insulă din mijlocul unui lac).

Se reflectă spectaculos în apă, așa că e un loc necesar a fi pozat... deci iată-l:

Acum este frumos restaurat și servește ca muzeu, găzduind diverse colecții (de la blazoane și costume militare, mobilier, bijuterii, până la ...pipe) – deci încă o lecție de istorie și ... design.

Dar cel mai mult aici mi-a plăcut plimbarea prin sat – case de lemn, divers colorate, se înșiră ordonate și pitorești pe străzi. Sunt moștenirea unui grup etnic venit din Crimeea, numit karaimi, cu origini turce. Casele sunt protejate de lege, iar locuitorii nu le pot modifica fațadele – dar nici nu ar avea de ce pentru că sunt... ca din povești.

Foarte pe scurt, asta a fost Lituania noastră. Mai este destul de descoperit, de cei care vor citi rândurile acestea, dar și de noi - nu doar muzee și monumente dar și simple priveliști, cu străduțe parcă pictate sau clădiri anonime, cu fațade frumoase. Ne-a plăcut mult.

Am fost întrebată care dintre cele două țări / capitale mi-a plăcut mai mult. Nu aș vrea să fac o ierarhie, fiecare are farmecul și individualitatea ei, ambele ne-au îmbogățit zestrea culturală pe care o adunăm an de an.

Ambele trebuie vizitate și înțelese, oferă lecții, oferă inspirație, oferă bucurie.

oct 2025