Am făcut recent încă o călătorie în Anglia. Aveam un scop precis ce urma să ne ducă în Canterbury și acest orășel mi s-a lăsat descoperit încă o dată.
Pe Wikipedia primele cuvinte despre el îți spun că este o urbe fondată de romani, că este orașul unde se înalță de peste 1000 de ani cea mai faimoasă catedrală a țării – din care Arhiepiscopul de Canterbury conduce Biserica Anglicană -, că este un oraș monument UNESCO, un oraș universitar, un oraș turistic, la sub o sută de km de Londra.
Dar pentru noi este locul care a fost câțiva ani căminul fiului nostru, student al Universității Kent. L-am vizitat astfel de mai multe ori, studentul ne-a fost ghid și locul ne-a devenit drag.
Ne-a cucerit de la inceput cu aerul său medieval, cu ziduri pe care le-am parcurs, cu porți maiestuoase prin care am trecut (splendida Poartă a Bisericii lui Isus) sau pe care le-am vizitat (Muzeul Porții de Vest), cu străduțe liniștite și case vechi (de ex. Casele Țesătorilor), cu magazine intime (precum librăria din casa înclinată)… și, desigur, cu impresionanta Catedrală, punctul central al orașului, pe care ne-am încăpățânat să nu o vizităm în niciuna dintre vizitele anterioare… până acum.
Pentru noi aceasta vizită nu a însemnat în primul rând bucuria turistică de a admira o construcție minunată, sau de a vedea locul în care Thomas Beckett – arhiepiscopul de Canterbury de la anul 1170 – a fost asasinat din ordinul prietenului și regelui său, Henric al II-lea – fiind apoi canonizat și venerat de urmași.
Pentru noi a însemnat bucuria de a trăi un anume moment festiv. Sosise timpul și ne făcusem planurile de călătorie pentru iunie 2020, dar….timpul s-a oprit atunci puțin în loc și, iată-ne in martie 2022 gata sa reluăm aventura.
Despre ce era vorba? - Festivitatea de absolvire a studenților Universității Kent are loc în cel mai nobil mod posibil – în Catedrala însăși. O solemnitate academică, un semn de prețuire într-o ceremonie tipic britanică, cu rigoare aristocratică, adusă parcă din alt timp.
Protocolul se execută întocmai, an de an, și are un orar strict, în timp și spațiu. Se știe dinainte pe unde intră fiecare om, la ce minut, unde va sta. Odată ce toți spectatorii și absolvenții sunt așezați începe ceremonia propriu-zisă, cu o etichetă impecabilă, fiecare profesor intrând prin poarta cea mare, în ținuta coborâtă parcă dintr-un tablou de epocă, cu mantie și tocă în culori potrivite gradului și specializării fiecăruia.
Procesiunea este deschisă (și apoi la fel închisă) de un fel de “șambelan al curții”, cu sceptrul în mână, în acorduri de orgă, reverberând în spațiul imens al bisericii, făcând omul de rand ce asistă să tremure sau măcar să amuțească. Eu am avut sentimentul că asist la un moment magic, de o importanță imensă, deși știam că fiul nostru este doar unul dintre cei câteva sute de absolvenți care urmau să defileze sub aceste bolți.
Au fost discursuri de bun venit rostite de mai marii Universității, în cea mai pură engleză posibilă și apoi fiecare fost student a fost chemat la prezidiu– numele fiindu-i citit tare la microfon - și i s-a înmânat dovada absolvirii.
Diploma originală se trimisese prin poștă în vara de grație 2020, în plină pandemie, când s-au anulat ultimele cursuri fizice și ceremoniile. Dar momentul solemn a sosit totuși după doi ani și a fost la fel de emoționant de parcă profesorii și studenții nu s-ar fi despărțit deloc.
Fiecare tânăr a trecut apoi prin culoarul central, în aceleași acorduri solemne de orgă; o vedetă de câteva secunde, aplaudată de toata audiența, pozată și filmată de familie. Un moment de celebritate pe care fiecare îl va ține minte toata viața.
A defilat atunci întreaga promoție de studenți absolvenți, masteranzi și doctoranzi – ținuta fiecăruia fiind marcată în culoarea distinctivă gradului.
Afară era frig și înnorat – made in Britain, nu? Dar pomii erau înfloriți și grădinile străjuite de construcțiile medievale ale ansamblului Catedralei au fost decorul perfect pentru pozele obligatorii.
I love you Kent, you were my friend! – a spus în speechul de închidere reprezentanta studenților. A fost un timp în care tinerii aceștia fără griji au studiat, s-au distrat, și-au făcut prieteni, au acumulat experiențe… pregătindu-se să intre în rândul adulților cu griji și responsabilități. Ceremonia de acum a reprezentat această poartă între cele două lumi – deși simbolic, pentru că cei doi ani de pandemie au transformat absolvenții în oameni mari care deja lucrează și își câștigă singuri existența.
Studenții erau din toată lumea, era o adunare cosmopolită și extrem de pitorească. “Uniforma absolventului” consta în toca și roba neagra, având culori specifice pentru fiecare specializare – în cazul nostru gri pentru gradul absolvirii (facultatea propriu-zisă) plus dunga galbenă între umeri ce desemna divizia de “Humanities” – deci ne numim Bachelor of Arts with Honors! Dincolo de asta, fiecare era altfel: fete elegante mergând cu greu pe tocuri înalte (obligatoriu fără ciorapi deși erau doar câteva grade peste zero), sau nonconformiste în bocanci, coafate clasic sau vopsite în culori vii, băieți în costum cu cravată sau în hanorac, unii arătând matur iar alții părând încă adolescenți… dar toți uniți de o aceeași lumină și bucurie în priviri.
S-au regăsit după această lungă pauză, s-au pozat împreună, și-au aruncat pălăriile în aer, au băut pe seară în puburile din oraș, și-au promis să rămână aproape.
Unii s-au întors la casele lor, alții (ca și băiatul nostru) au rămas în continuare în Marea Britanie și încearcă să își construiasca un viitor aici; cumva drumurile li se despart dar ei vor rămâne for ever Kent alumni.
P.S. Pentru familia noastră, curiozitatea și mândria unei absolviri britanice va mai continua cu încă o etapă, în vara aceasta (și sperăm ca aici să rămână doar amânarea de un an).
La Londra, Universitatea Greenwich va organiza în iulie ceremonia masteranzilor, așa ca vom veni din nou cu emoție, în Regatul Unit.
🇹🇩 🇬🇧 🎓
aprilie 2022
La următoare vizită în Marea Britanie n-am să ratez o călătorie acolo! Fascinant! Tradiții, Regalitate!
Minunat!